Rezistenţa la stupoare
[discuţie în marginea emisiunii lui Horia-Roman Patapievici "Înapoi la argument" din data de 26.02.2009]
Suntem în situaţia unei "postmoderne lipse de entuziasm", cum spunea un binecunoscut filosof actual. Ne retragem trişti pentru că nu mai putem fi originali. Dacă e să citim prea mult o să gîndim tot mai puţin, iar dacă vrem să spunem ceva, tradiţia, trecutul, istoria, şi mai ales bunica a epuizat posibilităţile de a ne mai manifesta dezgustul pentru real şi ne-a blestemat la o perpetuă folosire a citatului. "Totul e can-can" l-a rostit anterior Liza Minelli sub forma "viaţa e un cabaret" şi anterior ei Adorno sub forma "întregul este falsul". Cu toată seriozitatea sunt constrîns să recunosc că e imposibil să mai luăm ceva în serios, că e imposibil să mai învăţăm din gresală (considerînd că s-a putut vreo data), că e imposibil să mai aşternem ceva nou în lume. Reformulăm glume în probleme şi le luăm, serios, în glumă... cam asta mai este sarcina filosofiei. Mă gîndeam la asta cînd l-am auzit pe Alex spunîndu-i lui Patapievici la emisiunea acestuia "Înapoi la argument" că între Principiul cerului (reeditat la Humanitas) şi recenta Bună dimineaţa, filosofie! nu există nicio legătură. Cum de suntem capabili de o aşa schizofrenie nu ştiu însă e clar că răspunsul "şi pe tine te hrăneşte Aristotel.. hîhîhîhîhî" la teza "investiţia în cultură este infinită", şi asta din gura şefului ICR, nu e de natură nici să mă liniştească şi nici să mă facă optimist cu privire la cultura şi spiritul "aleşilor noştri culturali".
Cred că, pînă la urmă, este o criză de încredere... însă sunt nevoit, again, să admit că şi ăsta e un clişeu iar cuvintele "criză" şi "încredere" nu exprimă ce vreau să exprim dată fiind recenta lor uzanţă. Însă şi eu mă exprim eufemistic... pentru că nu e criză ci lipsă. Adică... "nu e dom'le şi basta!"
"Nu mi-e clar dacă este o problemă a punerii Universităţii sau o problemă a educaţiei la nivelul pieţei, adică a principiului cererii şi ofertei, sau este o problemă a unei voinţe de alt tip, a voinţei unui comanditar care are o anumită concepţie despre cum trebuie să arate cultura şi o impune prin intermediul faptului că el controlează, distribuie banii" - H-. R. Patapievici
Pentru cei care au luat ceaţă la auzul acestei fraze alambicate şi, evident, goală de conţinut şi esenţă permiteţi-mi să fac puţină lumină: distinsul preşedinte al ICR, şi premiat intelectual român, nu înţelege dacă situaţia execrabilă în care cultura, la noi, există, se întîmplă, şi tinde să fie pe viitor se datorează faptului că a) se cumpără şi se vinde (de fapt că nu există, după cum voi încerca să arăt mai jos) sau faptului că b) se vinde şi se cumpără, adică e pe bani!
Fidel unui neoconservatorism cultural H.-R. Patapievici pune mereu problema - cînd reuşeşte s-o înţeleagă - în termeni liberal-pragmatici de tip Fordist! Departe de înţelegerea problemei Patapievici ne arată cum că administrarea unei probleme înseamnă, în termeni postmoderini, rezolvarea şi soluţia sa. Metoda lui e simplă şi criteriile evidente: nu ştiu ce se întîmplă dar dacă mut problema în termeni economici ne aflam pe un teren neutru în care e posibil ca eu să ma simt mai bine şi mai comod decît interlocutorul meu. Alex concede, din păcate, unui compromis de atitudine şi nu rosteşte cuvintele ce trebuie rostite. Dintru început Alex e conştient că dacă-i spune omului că e bou, cum am facut-o eu de faţă cu el la "simpozionul de la Bistriţa", riscă să primească aceleaşi replici care se reduc la formule gen "acesta nu este un limbaj cu care să poţi clădi ceva, să poţi merge înainte". Pentru Patapievici lipsa unui criteriu valoric de clasificare a cunoaşterii este o eroare logică de vreme ce cultura se mişcă la nivelul pieţei, care evident n-are nevoie de criterii altele decît cele deja stabilite şi anume utilul. Intelectualul fals, generaţiile inculte nu sunt un "va să fie" ci un "este deja" continuu din moment ce intelectualul este un manipulator de citate şi un memory-stick de lecturi într-un spaţiu impropriu activităţii sale dar care-l adăposteşte pe perioada comodatului său cultural. Dacă cultura se mişcă în spaţiul pieţei este normal să apară carieristul cultural, CEO-ul cultural, bannerul cultural, PIB-ul cultural şi multe astfel de obiecte cunatificabile doar într-un astfel de mediu... rezultatul e ăla despre care nu se spune în cărţile de economie ale liceenilor: FLAIMENTUL cultural!
Ei bine soluţia a) este simplă: nu există piaţă! Piaţa este un alt termen pentru lipsă. Piaţă de idei egal lipsă de idei. Undeva Alex scăpase, cu siguranţă neintenţionat, cuvîntul "pasiune". Cînd filosofia se face din pasiune, din pasiunea pentru gîndire, din pasiunea pentru problematică culturală, din pasiunea pentru controversă, dezbatere şi luptă de argumente este o impietate să rosteşti cuvîntul piaţă! Piaţa actuală este la celalalt capăt al universului faţă de agora greacă şi e imposibil de crezut că Platon sau Socrate mai stăteau în piaţă dacă s-ar fi pus măcar problema ca Ideea să fie obiect tranzacţionabil contra unei mine de aur.
Mai are rost să argumentez că "o judecată bine construită este o judecată de comparaţie" (H-.R. P.) nu se poate veci pururi amin înţelege cu "cauza deţine proprietatea efectelor ei într-o mai mare măsură" (A.B.)? Prima este tributară citatului iar cealaltă este antagonică unei evaluari economice a oricărui act de cultură întemeiat şi autentic însă exprimă exact ce se petrece cînd cultura devine inautentică şi este "cerută" şi apoi "vîndută" de un şef de aprozar! Dacă Aristotel sau Platon ne-ar fi dat cultura pe factură ştiam pînă acum!
Soluţia b) este deja clară iar Patapievici nu poate ieşi de sub imperiul magnaţilor culturii şi a impresiei proaste că poţi subvenţiona cultura, că poţi face cultură cu, sau doar cînd ai, bani. Este inimaginabil efortul pe care-l face să pară pasional punîndu-şi în acelaşi timp pasiunea între paranteze. Ca analist politic, cum era şi se auto-intitula nu demult, Patapievici este hotărît să facă abstracţie de orice este, existenţial vorbind, autentic şi credibil. El ne arată angajamentul dar nu pasiunea, interesul nu stupoarea. Poporul e bou, e incult şi duhneşte de la o poştă iar aleşii lor culturali sunt exact ca ei. Vocea lor exprimă monosilabic un set predefinit de foneme care definesc la fiecare uz limitele tot mai absurde ale politically correctness-ului. Să ne mai mirăm că mult-admiratul Obama a citit discursul omologului său canadian fără să-şi dea seama că nu-i discursul său?! Mai este un astfel de om credibil?!
Domnule Horia-Roman Patapievici, Înapoi la stupoare!!!
Suntem în situaţia unei "postmoderne lipse de entuziasm", cum spunea un binecunoscut filosof actual. Ne retragem trişti pentru că nu mai putem fi originali. Dacă e să citim prea mult o să gîndim tot mai puţin, iar dacă vrem să spunem ceva, tradiţia, trecutul, istoria, şi mai ales bunica a epuizat posibilităţile de a ne mai manifesta dezgustul pentru real şi ne-a blestemat la o perpetuă folosire a citatului. "Totul e can-can" l-a rostit anterior Liza Minelli sub forma "viaţa e un cabaret" şi anterior ei Adorno sub forma "întregul este falsul". Cu toată seriozitatea sunt constrîns să recunosc că e imposibil să mai luăm ceva în serios, că e imposibil să mai învăţăm din gresală (considerînd că s-a putut vreo data), că e imposibil să mai aşternem ceva nou în lume. Reformulăm glume în probleme şi le luăm, serios, în glumă... cam asta mai este sarcina filosofiei. Mă gîndeam la asta cînd l-am auzit pe Alex spunîndu-i lui Patapievici la emisiunea acestuia "Înapoi la argument" că între Principiul cerului (reeditat la Humanitas) şi recenta Bună dimineaţa, filosofie! nu există nicio legătură. Cum de suntem capabili de o aşa schizofrenie nu ştiu însă e clar că răspunsul "şi pe tine te hrăneşte Aristotel.. hîhîhîhîhî" la teza "investiţia în cultură este infinită", şi asta din gura şefului ICR, nu e de natură nici să mă liniştească şi nici să mă facă optimist cu privire la cultura şi spiritul "aleşilor noştri culturali".
Cred că, pînă la urmă, este o criză de încredere... însă sunt nevoit, again, să admit că şi ăsta e un clişeu iar cuvintele "criză" şi "încredere" nu exprimă ce vreau să exprim dată fiind recenta lor uzanţă. Însă şi eu mă exprim eufemistic... pentru că nu e criză ci lipsă. Adică... "nu e dom'le şi basta!"
"Nu mi-e clar dacă este o problemă a punerii Universităţii sau o problemă a educaţiei la nivelul pieţei, adică a principiului cererii şi ofertei, sau este o problemă a unei voinţe de alt tip, a voinţei unui comanditar care are o anumită concepţie despre cum trebuie să arate cultura şi o impune prin intermediul faptului că el controlează, distribuie banii" - H-. R. Patapievici
Pentru cei care au luat ceaţă la auzul acestei fraze alambicate şi, evident, goală de conţinut şi esenţă permiteţi-mi să fac puţină lumină: distinsul preşedinte al ICR, şi premiat intelectual român, nu înţelege dacă situaţia execrabilă în care cultura, la noi, există, se întîmplă, şi tinde să fie pe viitor se datorează faptului că a) se cumpără şi se vinde (de fapt că nu există, după cum voi încerca să arăt mai jos) sau faptului că b) se vinde şi se cumpără, adică e pe bani!
Fidel unui neoconservatorism cultural H.-R. Patapievici pune mereu problema - cînd reuşeşte s-o înţeleagă - în termeni liberal-pragmatici de tip Fordist! Departe de înţelegerea problemei Patapievici ne arată cum că administrarea unei probleme înseamnă, în termeni postmoderini, rezolvarea şi soluţia sa. Metoda lui e simplă şi criteriile evidente: nu ştiu ce se întîmplă dar dacă mut problema în termeni economici ne aflam pe un teren neutru în care e posibil ca eu să ma simt mai bine şi mai comod decît interlocutorul meu. Alex concede, din păcate, unui compromis de atitudine şi nu rosteşte cuvintele ce trebuie rostite. Dintru început Alex e conştient că dacă-i spune omului că e bou, cum am facut-o eu de faţă cu el la "simpozionul de la Bistriţa", riscă să primească aceleaşi replici care se reduc la formule gen "acesta nu este un limbaj cu care să poţi clădi ceva, să poţi merge înainte". Pentru Patapievici lipsa unui criteriu valoric de clasificare a cunoaşterii este o eroare logică de vreme ce cultura se mişcă la nivelul pieţei, care evident n-are nevoie de criterii altele decît cele deja stabilite şi anume utilul. Intelectualul fals, generaţiile inculte nu sunt un "va să fie" ci un "este deja" continuu din moment ce intelectualul este un manipulator de citate şi un memory-stick de lecturi într-un spaţiu impropriu activităţii sale dar care-l adăposteşte pe perioada comodatului său cultural. Dacă cultura se mişcă în spaţiul pieţei este normal să apară carieristul cultural, CEO-ul cultural, bannerul cultural, PIB-ul cultural şi multe astfel de obiecte cunatificabile doar într-un astfel de mediu... rezultatul e ăla despre care nu se spune în cărţile de economie ale liceenilor: FLAIMENTUL cultural!
Ei bine soluţia a) este simplă: nu există piaţă! Piaţa este un alt termen pentru lipsă. Piaţă de idei egal lipsă de idei. Undeva Alex scăpase, cu siguranţă neintenţionat, cuvîntul "pasiune". Cînd filosofia se face din pasiune, din pasiunea pentru gîndire, din pasiunea pentru problematică culturală, din pasiunea pentru controversă, dezbatere şi luptă de argumente este o impietate să rosteşti cuvîntul piaţă! Piaţa actuală este la celalalt capăt al universului faţă de agora greacă şi e imposibil de crezut că Platon sau Socrate mai stăteau în piaţă dacă s-ar fi pus măcar problema ca Ideea să fie obiect tranzacţionabil contra unei mine de aur.
Mai are rost să argumentez că "o judecată bine construită este o judecată de comparaţie" (H-.R. P.) nu se poate veci pururi amin înţelege cu "cauza deţine proprietatea efectelor ei într-o mai mare măsură" (A.B.)? Prima este tributară citatului iar cealaltă este antagonică unei evaluari economice a oricărui act de cultură întemeiat şi autentic însă exprimă exact ce se petrece cînd cultura devine inautentică şi este "cerută" şi apoi "vîndută" de un şef de aprozar! Dacă Aristotel sau Platon ne-ar fi dat cultura pe factură ştiam pînă acum!
Soluţia b) este deja clară iar Patapievici nu poate ieşi de sub imperiul magnaţilor culturii şi a impresiei proaste că poţi subvenţiona cultura, că poţi face cultură cu, sau doar cînd ai, bani. Este inimaginabil efortul pe care-l face să pară pasional punîndu-şi în acelaşi timp pasiunea între paranteze. Ca analist politic, cum era şi se auto-intitula nu demult, Patapievici este hotărît să facă abstracţie de orice este, existenţial vorbind, autentic şi credibil. El ne arată angajamentul dar nu pasiunea, interesul nu stupoarea. Poporul e bou, e incult şi duhneşte de la o poştă iar aleşii lor culturali sunt exact ca ei. Vocea lor exprimă monosilabic un set predefinit de foneme care definesc la fiecare uz limitele tot mai absurde ale politically correctness-ului. Să ne mai mirăm că mult-admiratul Obama a citit discursul omologului său canadian fără să-şi dea seama că nu-i discursul său?! Mai este un astfel de om credibil?!
Domnule Horia-Roman Patapievici, Înapoi la stupoare!!!
Posts
2 cârcoteli spurcate:
Sunt flatata de invitatia primita ptr a-ti citi blogul, in opinia mea, fiind o hotarare pripita de a-i da un circuit inchis. Afirm acest lucru deoarece pozitia ta in ZeList demonstreaza ca este citit, iar faptul ca dupa aceasta postare am citit editorialul din ev zilei a lui HRP in legatura cu politica parlamentelor in negocierile de aderare la UE, in care am remarcat schimbarea stitului discursiv impanat cu multe trimiteri care reclama cunostinte de filozofie...greu ptr cafeaua de dimineata care este insotita de citirea presei, ptr mine personal:(
Chiar daca nu s-a dezis complet de pretiozitatea dumnealui, si este bine ca este asa;), caracterul flamboiant al articolului in sine, a fost mai usor de digerat pentru o persoana care nu are o cultura atat de vasta ca a sa.
Ceea ce m-a mirat intodeauna la blogul tau, a fost lipsa reactiilor, deoarece eu il consider un spatiu de dezbatere critica, liber de constrangeri, iar daca criticile au un continut rational, cu o judecata bazata pe argument consider ca fiind inscrise intr-un cadru civilizat de discutie...chiar daca, la aceasta postare, argumentul ad personam poate contrazice, era inevitabil, neputandu-te rupe valorile in care crezi. Am ratat aceasta emisiune, dar nu cred ca domnul profesor dr Baumgarten a gresit cand s-a referit la pasiune, care poate fi si intelectuala;))...desigur, sensul peiorativ al ei te poate duce cu gandul departe de subiectul pus in discutie. Numai o implicare pasionala te face un intelectual care depaseste pozitia profesorului de catedra, ceea ce asteapta lumea de la Horia Roman Patapievici in pozitia in care se afla, unii deaja ne-am plicitisit...dar este bine sa-l urmarim, este o provocare pe care nu trebuie sa o pierdem .
Imaginea lui HRP am asociat-o in ultima perioada cu cea a actorului in scena, al carui discurs paleste in fata rolului invatat... dar atribuirea rolului de memory stick, este cea mai tare chestie citita de mine in ultima perioada;),felicitari!
Limba de lemn este o boala care molipseste orice domeniu. In meseria fiecaruia dintre noi, intalnim cateodata oameni care citesc parca din standarde, oameni care iti fac impresia ca esti autist sau prost pregatit. Pentru unii dintre ei talentul maxim inseamna a vorbi cat mai mult fara a spune nimic iar pentru altii a imbraca mesajul in forme cat mai criptice este o dovada de virtuozitate.
Din pacate pt mine, fiind semidoct prefer mesajele simplificate din Libertatea fata de indigestia cu Dilema Veche.
O fi Patavievici destept, dar nu suficient sa lase vulgul sa inteleaga ce vrea sa spuna, deci ca analist politic nu face 2 lei!
Post a Comment