Disneyland, acest Jurassic Park al ginecologiei Chimerei

Puterea contraatacă sau mic manual pentru antreprenorii de societăţi consumiste

[Discuţie în marginea ultimului capitol al cărţii Landscapes of Power, Sharon Zukin, 1991]

I’ve never been to Disneyland and let’s face it I’ll never will... but isn’t this the sheer dream of every American child and not only? Disneyland is one of the poster boys of monetary system at work and one of the front-pages of our post-“modern” society in action!

antiABSTRACT

Spaţiul public... iată o venerabilă ultimă frontieră a libertăţii şi civilizaţiei, organizatorul principal al vieţii sociale... as we used to know it. În însăşi ideea de public rezidă puterea şi libertatea legată indistinct de acest concept. Spaţiul public este, în esenţa lui, un spaţiu haotic formatabil local de forţele, tot locale, ale „publicului” [şi mă refer aici nu neapărat la o „audienţă” ci la o lege ad hoc a celor ce compun o masă eterogenă]. Este un spaţiu deschis şi refractar, prin însăşi natura sa, la legi, convenţii, formatări ale unei structuri de putere exterioare sau „străine” dar este şi un liant al alterităţii. Spaţiul public este coroana libertăţii şi garantul diversităţii. Însă aşa cum oamenii şi-au pierdut libertatea în momentul în care s-a conştientizat persoana şi posibilitatea ei, la fel, spaţiul public, ca depozitar al identităţii lui cu el însuşi şi-a oferit călcîiul propriului spre re-formare. Propriul său a ajuns susceptibil de, şi chiar însăşi, impropriul sinelui său. Spaţiul public a dat tonul unei schizofrenii identitare a propriului. Cu toată prudenţa cu care trebuie privite diversele încercări ale unora de a „pre-vedea”, în însăşi anunţul prevederii, sfîrşitul a ceva atunci cînd prin anii 80 se prevedea „sfîrşitul spaţiului public” cred că am fost mult prea prudenţi şi chiar indiferenţi.

Sumară deconstrucţie conceptuală

Voi încerca să dezvolt puţin în marginea cuvintelor cheie cu care textul/textele în discuţie lucrează.

1. Liminalitate.

Liminal [lat. limen, prag (de la uşă), preş ] este un concept vast preluat din psihologie şi desemnează o stare, motiv pentru care, în răspăr cu cutuma, aş prefera să folosesc cuvîntul „preş” decît prag. Este o stare intermediară ce reclamă o cunoaştere a trecerii şi a riturilor de trecere dezvoltate de van Gennep. La o succintă descriere el vizează sentimentul unei schimbări şi ţine de etapele schimbării. El este un intermediar într-un drum personal sau de oriunde. El marchează subconştient, şi niciodată mental asumat, un dezechilibru între ceea-ce-nu-mai-este şi ceea-ce-nu-este-încă-dar-este-de-dorit. Acest concept se regăseşte la toate nivelele posibile de pe cel personal la cel economic. Metafizic liminalul marchează ieşirea a ceva spre lumină, poziţionarea lucrului în deschis.

2. Putere.

Denumire de origine necontrolată, şi mai ales special necontrolată, care referă instituţii de orice fel începînd cu familia şi terminînd cu sistemul monetar. Aceste instituţii au în vedere perpetuarea inerţială a lor şi, mai mult decît atît, a profitului... singurul termen în numele căruia lumea de astăzi gravitează, nexusul civilizaţiei şi culturii noastre.

3. Decor, peisaj [landscape], faţadă.

Aranjament formal, gîndit şi intenţionat formal, dar care ţine să „amintească” ori de o stare locală, arhaică (aka vernacular, vezi infra), ori de o stare viitoare dominată de tehnică şi tehnologie care firzează la anumite nivele SF-ul, ori de momentul actual dedicat exclusiv jocului, relaxării şi consumului de obiecte cultural asignate unei direcţii sociale. Decorul este un spaţiu de interfaţă, liminal (vezi supra), între natură şi artificial, între spaţiul public şi piaţă, între producător şi consumator, care este propus, şi produs exclusiv, de Putere (vezi supra). El proiectează şi setează atît valoare economică a bunurilor culturale cît şi bunurile culturale de valoare, sau, mai bine zis, cu valoare în momentul de faţă sau la un moment designat.

4. Vernacular.

Termen cheie în construcţia, sau deconstrucţia, decorului şi imaginii sensibilului (sub forma inconştientului şi sub-conştientului psihanalitic) din noi şi investit cu sentimentul securităţii, liniştii, maternităţii, uterului. Vernacular este un termen care a fost preluat din lingvistică unde însemna dialect sau limbă maternă (în sensul de „a mamei”, a zonei de unde provenea mama, care, se ştie, în anumite spaţii şi timpuri provenea în vederea căsătoriei dintr-un alt trib, sau zonă geografică, şi era folosită de superiorii triburilor ca garant al tratatelor de nonagresiune, sau înfrăţire, şi a cărei limbă conţinea particularităţi faţă de cea a tatălui, sau diferenţe clare pînă la neidentitate totală), şi a fost transferat la orice act de cultură care reface un context originar arhaic, sau doar originar, sau o situaţie neintenţionată (inconştientă), adică una care nu are ca scop principal însăşi existenţa sa. În acest context, vernacular înseamnă lipsit-de-conştiinţa-propriei-existenţe-şi-raţiuni-de-a-fi, neintenţionat, ne-proiectat (asumînd ambivalenţa termenului).

5. Gentrificare şi mobilizare

Gentrificarea, sau „relocationg to the projects”, este procesul invers al urbanizării comuniste, este imaginea, redefinită consumist, a stilului „viaţa la ţară” unde „ţară” a devenit între timp suburbie a unei metropole. Social, gentrificarea este o deteriorare a statutului persoanei iar fizic o schimbare de domiciliu într-o zonă ne-rezidenţială. Procesul este unul de inginerie urbană prin care se urmărea redistribuirea forţei de muncă, controlul criminalităţii şi spargerea grupurilor de minorităţi etnice. Metafizic gentrificarea reclamă schizofrenia centrului, ruperea centralităţii, ex-centrificarea şi ex-centricitatea socialului, alienarea socială. Ea aduce cu sine conceputul descentralizătii (sau poate este doar un efect al ei) puterii care, paradoxal, nu înseamnă diminuarea ei ci diseminarea/incrementarea exponenţială (a) ei prin şi în structura rizomică a instituţiilor.

Mobilizare este procesul adoptării necondiţionate a tehnologiilor mobile şi, în genere, a tehnologiilor de tip wireless care ajung să aibă impact la nivel social asupra felului în care sunt percepute, tradiţional, comunincarea şi munca, distanţele, spaţiul şi timpul, deplasarea. Metafizic ea ţine paradoxal de idealul stoic al deconstruirii mişcării şi, mai nou, de anulare a efectelor istoricităţii ca drum al oaselor, ca magistrală a morţii din „viaţa este doar un drum spre moarte”.

Proiectul unei societăţi consumiste sau de ce acest titlu self-conscious

Jurassic Park este proiectul ficţional cinematografic de reconstruire a unui episod, relativ incert, al istoriei pămîntului. Scopul acestui proiect era unul recreaţional, uzînd de ultimele descoperiri ştiinţifice şi eventual de disponibilităţi ştiinţifice încă neactualizate, era un experiment feeric însă consumist şi artificial combinînd fanteziile celor mici şi slabi cu puterea de actualizare a celor puţini şi puternici. Acest proiect riscant se adresa mai ales copiilor dar oferea însă mai mult decît atît, un liant familial, o experienţă intimă a unui grup social restrîns numit familie. Experienţa în sine urma să fie însoţită de verbalizarea, în fundal, a unor date care nu aveau nici o relevanţă ştiinţifică şi educaţională. Puterea celor care l-au instituit trebuia percepută ca fiind mai mare decît a animalelor de pradă re-construite genetic, iar cristalizarea ei stătea în imaginea propusă şi violent indusă care se regăsea pe toate spaţiile fizice posibile şi disponibile, în aerul zonei prin difuzoare şi ecrane, dar mai ales în decorul reconstruit şi deamenajat pentru a susţine artificial un habitat necunoscut. Decorul era o imensă pancartă de reclamă pentru el însuşi marcînd liminalul şi trecerea spre auto-conştientizare. În final întreaga construcţie se prăbuşeşte ca un castel din cărţi de joc zdrobită de profeţia chaoticianului şi anarhistului dr. Jan Malcolm (aka Jeff Goldblum): „Life will always find a way”! (în paranteză fie spus e posibil să fie doar o coincidenţă faptul că numele de Malcolm este purtat şi de managerul trupei britanice de punk-rock din anii 60-70 renumită pentru anarhismul ei: Sex Pistols)

Despre seducţie

Liiceanu ne-a arătat destul de clar mecanismul puterii seducţiei... şi cînd spun asta nu încerc un eufemism, pentru că derivînd din verbul latinesc seduco termenul desemna iniţial „a trage la o parte, a lua deoparte, a separa, a despărţii”. Recodată religios la autorii creştini ai primelor secole seducţia primeşte conotaţia relativ negativă de azi şi sensul de „a duce pe o cale greşită, a corupe”. Aşadar seducţia devine un mecanism al puterii şi un atu al ei. Cel care poate duce pe cineva pe o altă cale dă dovadă de o putere mai mare, exercită o putere superioară. Toţi valsăm în ritmul seducătorului şi al sedusului în diverse momente însă ceea ce rămîne constant este că puterea are darul de a seduce, de a duce pe cel fără putere acolo unde-l doreşte ea.
Dincolo de asta, Heidegger a criticat metafizică de uitarea sensului adevărat al fiinţei şi de transformarea lui în etică, prin conceptul co-rectitudinii sau prin cel de justeţe, sau în logică prin conceptul identităţii. Astfel metafizica a pierdut sensul iniţial al fiinţei ca poesis (actualmente artă), ca aducere-la-prezenţă sau ducere-spre-afară pe care grecescul on, credea el, îl avea iniţial. Această aducere-la-prezenţă este o situare într-un spaţiu exterior deschis, iar conştiinţa percepe deschiderea prin faptul că „se există” în ea. Arta este depozitara activităţilor în care ceva se produce într-o manieră în care lucrul produs stă în deschidere iar în ea lucrează ceva care ţine de ivirea prin naştere spre prezenţă, de aducerea în şi spre lumină. Tehnica este copilul minune al artei moderne şi veleităţile ei ţin de cu totul altceva decît anticul techne (meşteşug). Ei, prin artă, i s-a apropriat esenţa naşterii, a natalităţii şi a natabilităţii, pe lîngă tradiţionala reificare, şi astfel tehnica devine o perpetuă ginecologie, o antică maieutică – arta de a da naştere, de a scoate în afară.

Însă ceea ce ştiam încă de la Kant este că fenomenul este greu de depăşit iar ceea ce societatea modernă a puterii a constatat este că realul fenomenului este mult mai „real” în termeni de profit decît un ascuns numen al eticii sau consideraţiei pentru soarta umanităţii. Fantezia ca numen al fenomenului numenal a cunoscut o vastă răspîndire în momentul în care a fost descoperită plăcuţa fotografică şi mai tîrziu cinematografia şi televiziunea.

Imaginea puterii/puterea imaginii

Aşadar, cum procedăm? Mitul progresului, deconstruit de atîţia, a diseminat subtil în imagine şi se vinde! Pentru asta avem nevoie de un melange şi, concomitent, de un malentendu... istoria unei himere!

1. Nevoia autentică şi indusă a omului de piaţă (consum, schimb, socializare) şi spaţiu (libertate, conştiinţă, diversitate, socializare) crează o zonă liminală unde se poate dezvolta un nou tip de mobilier social-urban: decorul vizual proiectat. Subminarea aproape totală a spaţiului public, ce incorpora calităţile descrise anterior, a dus la nevoie de a simula acest spaţiu prin metafore sugestive, prin proiectarea imaginii fanteziilor şi fantesmelor individuale şi colective abstrase din decor şi proiectate în vernacular. Destabilizarea şi anularea distincţiei dintre public şi privat prin televiziune şi, în general, prin mass-media. Timpul şi spaţiul controlate prin ceea ce se poate numi, parafrazînd, „puterea slabă”, uşurinţa puterii de a disimula şi se insinua ca divertisment.
Dacă eşti un om cu copilărie nefericită şi neîmplinită, şi este imposibil de la Freud încoace să fi altfel, înseamnă că ai nevoie de conceptul actualizat al (a.) parcului de distracţie, de un spaţiu idilic, arhaic şi modest, într-un cuvînt, de o (b.) arhitectură vernaculară, de imaginea viitorului tău care musai să se prezinte mai bun ca orice viitor posibil iar asta înseamnă că trebuie să crezi cu putere în (c.) puterea ştiinţei şi nu în ultimul rînd de (d.) o comunitate socială utopică, ideală, una în care indiferent de ce poţi şi cunoşti toţi să-ţi aprecieze prezenţa. Aceste patru puncte sunt fundamentale şi esenţiale în crearea unei societăţi consumiste, una care devorează imagini şi spaţii pe post de divertisment. Tehnologia, fără de care nimic din toate acestea nu era posibil, susţine la fiecare nivel aparatul şi mecanismul descris fie evident fie subiacent: o casă ce se recunoaşte a fi din vestul sălbatic rămîne pînă la urmă o performanţă a ştiinţei de vreme ce utilităţile ei se „înţeapă” la reţeaua locală de apă şi canal, gaz sau curent electric; ea este un simplu decor al puterii menit să fie consumat.

2. The make-belief of power. Profitabilitatea unei locaş precum Disneyland-ul vine concomitent cu percepţia şi asumarea controlului. Controlul este principala forţă ce asigură sentimentul siguranţei şi al familiarităţii. Costul ridicat al biletului de intrare transmite ideea că experienţa începe imediat după poartă cînd spaţiul deja devine unul al tău pentru că ai plătit pentru el. El permite pertiva printr-o deschidere controlată şi permanent supravegheată, te lasă să-ţi exerciţi „libertatea de voinţă şi alegere” prin seturi separate de teme şi servicii care să „ţi” se potrivească dar care toate combină progresul ştiinţific şi imaginea corporaţiilor într-o curgere subtilă şi firească, într-o ambianţă natural-artificială care-ţi dă comfort şi siguranţă pe lîngă sentimentul apartenenţei. Aici e lumea ta! O lume mai bună, o lume facilă, o lume sigură şi protectoare, o lume fantastică dar prietenoasă, lumea visurilor tale devenită aievea, olume în care ai senzaţia locului şi, mai mult decît atît, a locului tău, o lume în care poţi trăi mai bine, în care, de fapt doar, poţi trăi!

Foucault dixit

Sau despre cum se tot repetă istoria cu Potemkin şi Kami-Mura

O babă mergea liniştită pe stradă. Trecînd pe sub un vechi balcon o bucată de tencuială labilizată de ploi şi coroziune se desprinse şi lovind-o în creştet îi despică craniul. O astfel de faptă trebuie să aibă un vinovat, şi deci un responsabil. După o lungă şi epuizantă anchetă în care spiritele s-au încins şi debate-urile durau pînă spre dimineaţă s-a ajuns la o concluzie: Dumnezeu e de vină! Crima lui consta în a fi inventat gresia şi gravitaţia. Într-o mică notă de subsol se amintea că baba fusese o ortodoxă convinsă şi practicantă.
Dacă există o cît de mică legătură între putere, cunoaştere şi discurs atunci cu siguranţă că nimeni nu a procedat greşit în exemplul dat. Cu atît mai mult cu cît, sociologic vorbind, rata craniilor despicate prin căderi accidental-intenţionate de pietre s-a mărit alarmant iar specialiştii dezvoltă deja teorii care să explice acest bizar fenomen. Mutatis mutandis în Georgia se moare de botulism, cauzat de o toxină extrem de puternică, tocmai pentru că vinovatul, blocul sovietic, care nu există (sic!) comite crime (cu o armă pe semne inventată tot de el în programele de sabotaj militar), fără să poată purta responsabilitatea lor, asupra unor personaje influenţate direct de discursul neo-liberal vestic pliat fără succes peste o istorie a statului-fantomă care ţinea morţiş să ofere tot ce-i mai bun pentru supuşii lui, inclusiv murături fără Clostridium botulinum şi carne fără Trichinella spiralis (URSS crezînd că oamenii nu trebuie să aibă nimic în comun cu şoarecii şi porcii (şi cu atît mai puţin cu plantele)... nici măcar Trichinella (sau botulism)... însă se va vedea că americanii au altă părere!).
Nu ştiu alţi cum sunt dar din America efectul căderii blocului sovietic nu seamănă de nicio culoare cu căderea controlată a blocului World Trade Center... evident că ăsta trebuie să fie motivul pentru care numim asta Rose-Revolution iar atentatul din America Terorism. Efectele căderii esticului conglomerat politic sunt haotice şi cînd n-au altceva mai bun de afectat afecteă murăturile oamenilor. După o serie de teorii statul este un mit, o pastişă lexicală menită să suporte nevoia puterii de a se materializa în ceva abstract. Nu mai este nevoie s-o spunem: statul nu există! Şi pentru că există şi persoane care nu suportă această „uşurătate a fiinţei”, acest statut ontologic zero al statului, investesc statul cu o greutate ce depăşeşte masa critică a penibilităţii şi tind să-şi susţină teoriile făcînd apel la decodarea de observaţii pertinente prelevate prin fabrici de pîine, spitale prost dotate şi bucătării de gospodine harnice ce-şi aşteaptă telenovelele cu aceeaşi bucurie cu care-şi hrănesc soţii cu murături ortăvitoare. Oare cum se face că exexemplul ales de Dunn prezintă un bărbat suferind şi nu o femeie în chinuri? Să fie oare o conspiraţie a femeii sovietice dublată de susţinerea mutuală a femeii de ştiinţă americane? Sau modelul statal-paternalistic se transformă post-desovietizare în modelul matriarhal-subversiv?

În America nu mai există boli de cînd ultimul apaş a fost împuşcat de către Old Shutterhand (vezi! Ce se făcea America fără nemţi?!) cu vestita lui carabină cu 25 de glaonţe motiv pentru care Americanii, dornici de suferinţă şi îndrăgostiţi de decrepitudine, caută cu disperare tot felul de boli prin stalele foste sovietice. Noi cum n-am avut parte de niciun Winnetou încă mai avem boli însă acestea sunt urmeare directă a faptului următor:
Într-o dimineaţă s-a trezit statul sovietic pus pe organizare (de unde şi bancul!). Vroia ca toţi supuşii lui, sitizănii (de la en. citizen, dar în rusă „ce” se citeşte „es”), să trăiască fericiţi şi fără discriminare aşa cum o societate burgheză serioase încercase să-i convingă că trebe. Toate lucrurile trebuiau să fie la fel: uniforma la fel, cravata la fel, vestonul la fel, frizura sau cordeluţa la fel, un singur tip de manual, un singur standard (STAS sau Sovstandardy), o porţie de pîine egală la toţi (adică raţionalizarea şi controlul alimentaţiei), şi, evident printre altele multe şi mărunte, nevoia imperioasă de a elimina natura ca factor disturbator al nevoilor umane. Asta însemna că tăranii trebuie să-şi dea pămîntul la cooperativă şi să se mute la oraş pentru că cooperativa urmează să primească semănători şi secerători auto şi deci se poate dispensa de forţa de muncă umană. Însă pentru început fabrica avea mai mare nevoie de forţă umană ca să facă semănătorile şi secerătorile auto şi astfel mulţi ţărani s-au mutat la oraş (astăzi se numesc domni şi ascultă manele) sau au fost forţaţi să se mute la oraş (idem).

Tot aici au descoperit că nu se poate să-ţi cultivi pămîntul din spatele casei cînd tu stai la bloc la etaju 10 iar în jurul tău pămîntul este acoperit de două plante ciudate: betonul şi asfaltul. Şi întrebînd ei în stînga şi’n dreapta au aflat că statul urmează să conserve mîncarea, pe care tot statul o recomandă şi o distribuie, iar ei nu vor mai muncii pe roşii şi brînză ci pe bani cu care să-şi cumpere roşii şi brînză înbuteliate şi conservate după ultimele descoperiri ştiinţifice. Partea bună este că statul s-a îngrijit să nu-i prea moară sitizănii de botulism şi astfel a prevăzut menţinerea pentru o perioadă foarte scurtă a conservelor la o temperatură mai mare de 100°C şi care asigura distrugerea bacteriei care tinde să elibereze toxina ucigaşă tocmai în condiţii anaerobe, adică cele ale conservării. Partea rea e că Americanii, în urma căderii blocului sovietic, încă mai cred în spectrele lui Marx (sau Lenin) şi vin să ne amintească ceea ce Aristotel spusese pe undeva prin De anima că sufletul este entelehia corpului natural dotat cu organe şi deci că, deşi mort, corpul dezmembrat al URSs-ului încă mai dă din labe şi face victime însă nu pentru că spasmul postmortem este normal şi-n cazul lui ci pentru că impunîndu-se cu o aşa mare putere, umplînd fără rest spaţiile sociale create artificial tot de către el, substuindu-se conştiinţei atît personale, cît şi de grup a lăsat în urma sa, prin dispariţie, un vid instituţional, comunicaţional şi gnoseologic la nivel de act care handicapează, ca să nu dramatizăm, comportamentul individual. Pentru că aici se vede, de fapt, efectul plenar al acţiunii acestui vid (deşi uneori fenomenul este identificat cu o gaură neagră ceea ce e este fizic o imposibilitate, gaura neagră fiind un obiect cu o masă de o valoare inimaginabilă, deci exact opusă vidului care se caracterizează prin lipsă-de-materie) end-userul fiind cel care pierzînd legătura cu tătucul a intrat într-o derivă morală şi sentimentală dezvoltînd ad hoc complexe anti-oedipiene ce-l fac să nu mai vrea să-şi omoare tatăl şi să-şi tralala mama ci să se sinucidă cu sporii ucigaşi lăsaţi în urmă de hienele vestice ce-şi împart hămesite ciolanul de URSs.

Codex Oligofrenum

Undeva lîngă Marea Moartă (M.M.) a Băncii Mondiale (B.M.), la confluenţa dintre Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) şi Organizaţia Mondială a Alimentaţiei (O.M.A.) s-a descoperit un sul vechi conţinînd înţelepciuni nebănuite şi care se presupune că aparţine unei vechi (ne)civilizaţii numite Rothschild-ieni. Acest sul (aka Codex Alimentarius, pentru că el este destinat să alimenteze o serie de familii foarte bogate) dictează în spirit neo-liberal termenii în care orice ţară care vrea să dea Marfă în Uniunea Europeană (adică M.U.E.) trebuie să asume o serie de principii directoare care să permită distribuţia şi accesul unor produse în alte zone fizice şi/sau culturale decît zona de concepţie. Fiind un proiect liberal el a fost îmbrăţişat fără prea mult erotism de statele foste comuniste care nu doreau neapărat să acceseze principiile de bază ale liberalismului ci căutau doar o piaţă pentru desfacerea produselor şi o poziţie politică fermă anti-comunistă. Însă ferma tot noi rămînem iar animalele moarte tot în curtea noastră ajung pentru că acest Codex impune o serie de prefaceri improprii cash-flow-ului sau PIB-ului acestor state care s-au trezit peste noapte şi fără piaţă şi fără banii investiţi de Banca Mondială care acum cere rezultate, dobînzi şi leasing pe guvernele respective. Modelul a fost simplu: o fermă trebuie să se alinieze la standardele de agricultură, producţie şi prelucrare europene. Trebuie să utilizeze maşini pentru recoltarea produselor sau materilor prime, trebuie să implementeze noi limite în materie de igienă şi poluare, trebuie să ambaleze produsul şi să-l livreze cu informaţii detaliate privind caracteristicile lui fizice şi chimice etc. Nereuşind să îndeplinească toate aceste condiţii firmele producătoare mici cad pradă reglajului de piaţă, care acţionează ca o concurenţă neloială, al multinaţionalelor conduse de moştenitorii acelei civilizaţii numite Rothschildieni. Prinse fără voia lor în acest vîrtej ele „se descurcă”, iar cînd el nu se mai descurcă gospodina harnică emulează la scară micro o viziune arhaică despre alimentaţie care nu doar că nu are citare în Codex Alimentarium dar susţine nişte principii total nesănătoase în conformitate cu acelaşi Codex.

„Ruşii, nu eu!”

Noi nu suntem Olguţa... şi nici măcar Dănuţ, însă U.E. şi B.M. sunt domnul Deleanu care declamă răspicat: Ruşii au pierdut războiul! Oare?

L-au pierdut pentru că, precum dinozaurii, au fost mîncaţi, de la coadă spre cap, de mici paraziţi şi pînă impulsul nervos să se transmită la cortex erau deja morţi? A fost, precum în exemplul Dunn, ruptă comunicarea între părţile importante ale sistemului iar acestea, individual, nu erau pregătite să susţină nici instituţional, nici material, nici gnoseologic o continuitate locală?

Indiferent de motiv Dunn accentuează că pericolul stă pe tot locul, că indiferent dacă mergi pe mîna unui stat modern sau a unuia neo-liberal eşecul discursului lor are consecinţe grave la nivelul cel mai de jos şi atinge mereu end-userul. Viziunea lui Dunn se înscrie neproblematic în cultura de astăzi a panicii: no matter what, you’ll gonna die! Este firească oare această isterie a contingentului, această trădare, nici măcar subtilă, a metafizicii, aceast cult al „immutabile mobile”, al mobilizării, care a pus stăpînire de cîteva secole încoace pe gîndirea, educaţia, acţiunea, spiritualitatea modernă? Cu siguranţă că adresarea acestor întrebări depăşeşte spaţiul restrîns al încercării noastre prezente.

[later edit]
Aceasta este prima recenzie pe care o facem aici la un articol. El se numeste Postsocialist spores si este scris de Elizabeth Dunn in American Ethnologist, 2008.

stupidpeople.com

Into the wild şi Grizzly Man (două variaţiuni moderne la Instinct) sunt două filme (al 2-lea e de fapt un documentar despre Timothy Treadwell şi Amie Huguenard) din seria filmelor cu şi despre proşti! Proşti sunt ei, cei care, mînaţi de un ideal şi de o stare demult trecută acţionează după acest ideal. Prost nu este idealul... atîta vreme cît rămîne la acest nivel... pe care el, în sinea lui, nu poate şi nici nu vrea să-l depăşască, însă oamenii vor să-l actualizeze iar atunci se întîmplă nu o tragedie ci o prostie. Tragedie nu este să te mănînce ursul grizzly sau să mori intoxicat cu ceva plantă ortăvitoare... tragedie e să-i vezi pe oameni că încă mai cred într-un astfel de ideal cochetînd cu actualizarea lui pornind tocmai de la exemplul tău pe care-l consideră concomitent eroic şi tragic!


Specia umană este genetic incapabilă, şi la nivel cultural este chiar imposibil, să susţină o viaţă reală, constantă, conformă şi coerentă de tipul celei pe care o impune acest ideal şi de tipul celei pe care strămoşii noştii peşterăşenii (există orăşeni, săteni, peşterăşeni!!!) o aveau acum muuuuultă vreme. Pentru cei dintre voi care încă mai cochetează cu ideea, şi chiar am cunoscut astfel de oameni, cugetaţi puţin la cele ce urmează:

1. cum se face un foc cînd plouă şi nu ai instrumente "moderne" de aprins (hidrocarburi, chibrite, brichete, etc)? Cîţi dintre voi pot face asta?
2. cum trebuie recunoscute plantele otrăvitoare de cele nutritive (considerînd că acest aspect a fost reţinut la începuturi prin experienţă)?
3. dacă totuşi decideţi să mîncaţi carne, cum organizaţi o vînătoare? Aici intră: ce animal intenţionaţi să ucideţi, ce unelte potrivite se folosesc în mod specific pentru animalul dorit, cum se fac acele unelte/arme, de unde ştiţi toate aceste lucruri dacă nu din cărţi (deci trişaţi) pentru că din experienţă it's a little hard to believe?
4. cum se poate supravieţui într-un mediu sălbatic dat fiind că senzorial nu mai suntem capabili să vedem bine la distanţă sau în lipsa luminii, să simţim diverse mirosuri care pot avertiza de pericole, să ne mişcăm spontan astfel încît să evităm o situaţie fatală, şi mai ales suntem incapabil să acceptăm că natură nu luptă cu noi şi pentru noi ci împotriva noastră iar noi suntem fizic concepuţi cu handicap cînd vine vorba să ne măsurăm astfel de caracteristici cu animalele de pradă?
5. cum se face un adăpost cînd nu dispui decît de, hai să zicem, un cuţit (şi ală cumpărat de la magazin... pentru că trebe să ai nişte abilităţi serioase ca să poţi să faci un cuţit plecînd de la minereul de fier găsit prin ceva carieră)?

În acelaşi timp, oare de ce doar omul modern tinde să facă acest drum înapoi spre starea animalică cînd e clar că e imposibil s-o mai facă? Cînd eşti un orăşan, ai crescut în oraş adică, cum poţi crede că o să poţi trăi în sălbăticie, sau chiar crede aberaţii că poţi deveni un urs grizzly, sau asemeni unuia, sau acceptat într-o comunitate de acest gen (de animale de pradă), şi în plus aflîndu-te într-un parc, într-o rezervaţie naturală, într-un spaţiu care nu doar că nu este al tău dar nu este nici măcar al nimănui ca să-l poţi revendica... el este al unui stat şi întreţinut, bine sau rău nu mai contează, de către proprietarul lui iar pregătirea ta nu este de biolog sau etolog sau mai ştiu io ce ramură posibilă care să-ţi ofere măcar o minimă şansă de supravieţuire... şi pe deasupra mai mergi şi singur, fără o armă de apărare măcar... cu ideea fixă şi prostească în cap cum că urşii, gorilele, sau indiferent ce alt fel de animale sunt "prietenii" tăi? Un astfel de personaj trebuie să trăiască într-un ospiciu... eventual un ospiciu cu grădina şi vedere la grajd!

Oamenii care fac asta nu vor şi nu pot să priceapă un lucru relativ simplu: omul nu este nici animal nici sfînt. Natura omului este una intermediară... el are nevoie de o comunitate pentru ca să supravieţuiască. Nu e făcut să fie singur şi e aberant să te aventurezi singur într-un astfel de loc mai ales cînd ai în faţa ta un grup (sic!) de animale. Dacă nu eşti în stare să decodifici acest fapt clar şi evident că şi un, spre exemplu, urs grizzly de peste 300 kg şi 2,5 m în poziţie verticală are nevoie de un grup eşti incapabil să produci o observaţie ştiinţifică de valoare asupra aceea ce intenţionezi sau te lauzi că studiezi.

So, if you want drama, wanna make a scary movie... go ahead... the world is still full of grizzlys, lions, tigers, snakes and a lot of other wild animals hungry and pissed off of man... just take a pick! And don't forget your camera... we need to see your guts all over our TV screen.

"Ce-au voit acel apus?!"

De-o vreme pierd nopţi jucînd travian şi mă prinde uneori şi dimineaţa...
Într-o astfel de dimineaţă, cînd priveam sîngeriul cerului printre blocurile din Mănăştur aşteptînd răsăritul, am ajuns la o concluzie niţel prăpăstioasă:
1. Nu poţi merge decît spre apus (cu o vreme în urmă am pus crezul choperistului şi acolo se spunea We believe in sky and we don’t believe in the sunrise; We believe in dust, tumble-weeds, buffalo, mount rages and riding off into the sunsets! - chestii pe care cred că doar acum le-am înţeles în adevăratul lor sens).
Direcţia şi viitorul omenirii este înspre apus, este în apus. Apusul este locul spre care inevitabil ne îndreptăm de parca însăşi legile fizicii şi structura universului pactizează mişeleşte spre a oglindi distrugerea noastră. Cu siguranţă că se poate calcula viteza, acceleraţia sau alte caracteristici ale mişcării cu care un observator trebuie să se mişte pentru a vedea mereu în faţă apusul... mişcîndu-se spre el. Sau poate însă e mult mai simplu să-ţi dai seama că tot universul vrea să ne spună că tocmai încolo ne îndreptăm.
2. De răsărit poţi doar să te îndepărtezi.
Dacă sensul mergerii noastre este înainte, dacă noi percepem viitorul ca pe un înainte atunci nimic din toate astea sunt compatibile cu faptul că, asumînd o poziţie corporală consecventă cu cea ontologică, nu putem vedea răsăritul... el este mereu în spate, şi mai ales nu putem merge spre el. Ca să-l vedem trebuie să fim mereu torsionaţi, să asumăm o poziţie dezechilibrată, ne-normală şi ne-firească, şi astfel să ne expunem la pericole.

Dacă nici răsăritul nici apusul ne există (am descoperit rotaţia şi revoluţia dar păstrăm totuşi exprimarea "poetică"), pentru că sunt simple cutume verbale şi senzoriale care ne-au rămas de pe vremea cînd încă nu prea ştiam ce se întîmplă în jurul nostru, apusul, dintre cele două, are în neconsistenţa lui ontologică o consistenţă gnoseologică, aproape profetică. El este acel stîlp de foc ce-i purtase pe israieliţi 40 de ani prin deşert pentru a nu mai exista, la sfîrşitul călătoriei, decît 3 dintre cei care o şi începuseră.
Apusul, ca în poezia lui Eminescu, tinde să se lase cucerit pentru că, în dispariţia lui, oricum nu mai are nimic de pierdut... însă la multă vreme după cele întîmplate la Rovine apusul încă o duce bine iar răsăritul se chinuie cu disperare să-l ajungă. Însăşi răsăritul fuge, şi se îndreaptă inexorabil spre apus. Iar dacă apusul, ca sfîrşit şi, concomitent, ca loc al proiecţilor noastre, e incapabil să mai riposteze primindu-ne pe toţi cu braţele deschise ideea că în ultima secundă inevitabil voi privi spre apus e una care să mă bucure...