Despre Brad... şi voinţă

Am fost la Brad săptămîna trecută pentru tot felu de acte şi prostii. Asta pentru cei care s-au întrebat de ce nu mai scriu nik. Nici nu prea am mai avut chef dar iată că am revenit cu un set nou de chestii.

Cel mai important lucru e să vă recomand nişte cărţii pe care, evident, le-am luat şi doar asta numa şi-i musai că trebe citite:

Philip Roth - Sînul, Polirom

Mircea Flonta - Gînditorul singuratic, Humanitas

Peter Sloterdijk - Eurotaoism, Idea.

Am avut foarte multe discuţii interesante săptămîna asta dar cel mai ciudat mi se pare faptul că necreditînd prea mult un soi de experienţă despre care unii blogări vorbesc (în cazul meu am vorbit cu Adrian despre el şi blogul lui) am ajuns s-o am şi eu.

1. să te regăseşti cu persoane pe care le-ai cunoscut şi despre a căror urmă nu prea mai şti multe.

La mine blogul a însemnat să dau de Bela, colega mea din liceu, dar asta s-a întîmplat mai demult, şi de Călin, cel mai bun prieten pe care l-am avut în copilărie pînă cînd ajunşi eu într-a 2-a şi el într-a 1-a, parcă, destinul implacabil ne-a despărţit... el plecînd cu părinţii la Deva iar io rămînînd în Brad. Să nu dramatizăm... căci bunicii lui rămînînd pe scară cu mine vacanţele erau la fel. Dar iată că amu ne-am "re-întîlnit".

2. să-ţi citească părinţii blogu

Ceea ce e cam naşpa avînd în vedere limbajul meu. Dincolo de experienţe şi alte căcaturi blogul ăsta e unul în care eu fac "literatură" (în felul meu şi după propria-mi definiţie)... de cele mai multe ori SF... nu de la Sfîntul, ci de la sciencefiction... adică aci e ficţiune şi nu neapărat realitate. Blogul ăsta nu spune despre mine mai mult decît că am o imaginaţie bolnav-bogată sau bogat-blonavă... şi nimic mai mult. Iar dacă asta se poate transforma în cap de acuzare... PRIMESC! Atitudinea mea de blogăr diferă de cea "normală" în multe cazuri şi asta mi se pare esenţial în cazul unui blog. Dacă e să credem că blogul ăsta se suprapune fără rest peste viaţa mea interioară şi nu numai atunci cred că cititorii mei sunt mult mai schizofrenici, şi cu probleme, decît mine... şi nu zic că nu-i mai bine aşa, însă eu mă retrag dintr-o posibilă oglindire de acest fel.

Cam asta a fost la capitolul blog.

La capitolul discuţii, de care aminteam, am avut o conversaţie, pe alocuri cu "ieşiri", cu L. despre sensul şi modul în care se face azi şcoală, în caz particular, liceală. Părerea mea a fost că nu se predă obiectiv un conţinut ştiinţific ci se doreşte un anume tip de om (ingineriat printr-un conţinut adecvat şi ţintit) care trebuie educat şi crescut în spiritul unor valori clare pentru care, din păcare, tînărul nu mai poate opta... adică el este, subtil totuşi, îndoctrinat.

Să luăm un exemplu (şi voi cita aproximativ, adică din memorie):

"Astăzi o să vorbim despre voinţă... şi cum se poate educa voinţa".

Prin '94, cu L. împreună, am hotărît să dau la Asistenţă Socială la UBB Cluj. M-am apucat de învăţat psihologie. Mai am şi acum caietele, de fapt caietul cu coperţi albastre, în care mi-am scos tot felul de chestii pe care intenţionam să le reţin, un fel de conspect, rezumat... nu mi-a reuşit, şi dovada e că am căzut la examen. Însă ceea ce vroiam să spun e că în manualul după care am învăţat io atunci voinţa este trecută la capitoulu "Activităţi şi procese regulatorii". Procesele psihice, şi toate celelalte chestii legate de noi şi ele, au loc în vederea unor noţiuni foarte vagi de necesitate şi trebuinţă... de fapt destul de clare cînd este vorba să creeze tipul consumist şi manelist actual. Ele dictează dinamica noastră şi modul în care suntem în lume. Manualul ne spune că omul uzează de instrumentele lui psihice ca şi cum ele n-ar fi el şi el n-ar fi ele ci relativ detaşat... motiv pentru care ele se şi pot studia, fiecare, spearat, se pot identifica specific trăsăturile fiecăreia, se pot invoca situaţii specifice în care doar unul sau un set discret de activităţi psihice intră în uz ş.a.m.d. Despre voinţă se discută în termeni de reglaj. Voinţa este un reglaj complex... de fapt cel mai complex. Ea se poate defini, se poate studia independent, iar ca "unitate de măsură" a ei vom utiliza efortul voluntar!

De unde ne-am inspirat să luăm aceste date şi să le dăm copiilor într-un manual? Ei bine... de nicări!!!... nu există bibliografie!!!... adică noi trebe să presupunem că acesta este efortul voluntar şi inteligent al domnului Paul Popescu-Neveanu care a scris cărţulia. Însă cu nu prea mult efort regăsim tendinţa asta de "ştiinţificitate" la nenea Jean Piaget care în sinea lui nu-i un băiat rău însă deseori este prost interpretat. Dacă este să asumăm nişte principii gnoseologice şi cognitive de nivelul celor Pavloviene şi să le aplicăm o serie de scheme de predare moderne cu ideea ţintă de a crea un tip uman conformist şi "benefic" unui tip de societate sau guvern atunci ăsta e modul cum se face! Însă prin asta nu doar că promovăm principii care şuntează etica şi morala ci şi principii asumate de Piaget şi alţi psihologi, cognitivişti sau nu, de-a lungul timpului şi care nu vroiau ca omul să fie "unealtă" ci, în cel mai rău (sic!) caz, creator de unelte... deci eronat interpretate!

Cînd cineva ne spune nu doar că vom discuta despre voinţă ci şi că voinţa se poate educa, ea interacţionează cu diverse alte procese psihice, ea diferă de unele sau altele prin cutare sau cutare caracteristici nimeni nu o să aibă tupeul să spună că... voinţa NU EXISTĂ!!! Şi este clar că nici nu încape vorbă dacă există sau nu există voinţă ci doar că principiul eliberator descartian a lui "ergo cogito" este total anihilat şi aruncat la groapa comună unde urmează să fie, eventual, reciclat de ţigani şi vîndut ilegal la musulmani! În comunism şi încă o vreme după aia profesorul venea la oră şi-şi spunea treaba şi pormă pleca. Îndobitocirea era "din lopată", cu heirupul şi poate că se mai putea scăpa pentru că elevii făceau un front comun şi antagonist cu profesorul. Timpurile s-au schimbat şi "ştiinţa" a evoluat... nu mai este "frumos" să folosim tehnici "comuniste" de predare ci trebuie să obţinem acelaşi rezultat, cu randament mult mai mare, dar să şi salvăm aparenţele de libertate. Soluţia este simplă! Pentru un tînăr, şi de ce să nu recunoaştem, într-o parte mai mică sau mai mare pentru noi toţi, socialul este cel mai important! Fără social 99.99% din tineri s-ar tăia cu lama'n budă... şi chiar o fac însă ăia au parte de o altfel de soartă. Pentru ei sentinţa colegului de bancă în materie de "avut" e mult mai dureroasă decît sentinţa în materie de "fiire şi finţă" a părinţilor, sau profesorilor, sau... a mea. Aşa că responsabilii cu învăţămîntul au implementat cu succes un nou model. Nu mai trebuie profesorul să-şi spună bla-bla-urile ci el trebuie să "interacţioneze" cu clasa după ce-şi spune bla-bla-urile... sau, pe cît posibil, să lase clasa să interacţioneze singură! Principiul este mult mai subtil şi mult mai perfid: divide et impera! Acest principiu militar s-a transformat în unul sociologic şi economic... sau mai degrabă oikonomic (de la gr. oikos care este "familia" ca unitate de bază a unei cetăţi, iar în cazul nostru "grup" care este unitatea de bază a unei (so)c(i)etăţi)... şi acţionează acolo unde-i permite mintea încă tînără a elevilor. Dacă Gigel simte el aşa o nesiguranţă cu privire la conceptul voinţei cea mai bună metodă să-l "convingem" de toată chestia nu e să-i dăm 4 ci să-i facem pe colegii lui să-l ridiculizeze într-o mică sesiune de brainstorming sau workshop şi pe viitor Gigel o să fie extrem de conformist! "Ce măh Gigel?! Tu n-ai voinţă mă?! HAHAHA... lăbar ereditar ce te-o făcut mă-ta!" Profesorul şi-a îndeplinit "planul", elevii cred că sunt liberi şi că au o opinie, Gigel o să fie marginalizat şi se va "auto-educa" să nu mai gîndească (prostii) însă ce e mai important e că toţi vor şti că există, la modul indubitabil voinţă! Everybody's happy

GE-NI-AL!

Felicitări domnilor miniştrii... m-aţ' făcut mîndru că am terminat şcoala pe vremea cînd reminiscenţele comuniste erau încă vizibile!!! Azi nu mai sunt... vizibile!

O să termin cu un citat din Paul Valery, "Criza spiritului şi alte eseuri", Polirom, 1996:

"Oriunde domină spiritul european, se poate vedea apărînd maximum de necesitate, maximum de muncă, maximum de capital, maximum de randament, maximum de ambiţie, maximum de putere, maximum de modificare a naturii exterioare, maximum de relaţii şi de schimb.

Acest ansamblu de maximumuri este Europa, sau imaginea Europei.

Pe de altă parte, condiţiile acestei formaţiuni şi ale acestei inegalităţi uimitoare ţin în mod evident de calitatea indivizilor, de calitatea medie a lui Homo europaeus. Este notabil faptul că omul Europei nu se defineşte prin rasă, limbă sau cutume, ci prin dorinţe şi amplitudinea voinţei..." (s.n. oedip)

SONI - China in my hands

S-a lansat SONI… cel mai aşteptat roman romînesc din Romînia lui 2008. Este atît de romînesc încît şi acţiunea are loc în romînia, şi personajele sunt romîneşti… e atît de romînesc încît coperta cărţii e romînească, edituara e romînească, autorul e romînesc (nu i-am verificat eticheta da-i cred pe cei care au făcut-o)… însă marea mea dezamăgire este că acţiunea “reală” are loc în Siberia! Unde e frig, nu de alta… deşi mie-mi place frigul… iar eroiana principală n-are bască… şi, după cum se vede, este sumar îmbrăcată, dar asta o să se vadă mai jos că este dintr-o cauză importantă.

Ei bine, despre ce este vorba în SONI? SONI este, cum cred că deja este evident, o reclamă mascată la firma de produse electronice, cu acelaşi nume romînesc, din Japonia, dar în cazul de faţă este vorba despre filiala lor din China. Unde de fapt are loc şi acţiunea romanului. Romanul este plin de astfel de acţiuni delocalizate, e săltăreţ, ca flubber. SONI nu este doar o reclamă, SONI este şi o mamă… este o mamă eroină, din Siberia, una pe cale să nască (poza de pe copertă este modificată în Photoshop ca să arate ca şi cum SONI ar fi în picioare însă ea este culcată pe spate, se ţine strîns cu mîinile de speteaza patului care nu a fost şters în Photoshop ci doar i s-a aplicat un layer de mask). Pentru că nu mai suntem în deceniile trecute unde orice naştere trebuia să aibă un happy-end SONI moare dînd naştere unui băieţel şi unei fetiţe, gemeni evident… primul cu părul la fel de blond ca a doua iar a doua cu ţîţe la fel de mari ca primul… în asta constînd cam toată gemenitatea lor. SONI nu vorbeşte doar despre cum se fac copii ci este un roman iniţiatic despre o călătorie spirituală în (de fapt spre) Beijing dar care nu iniţiază nimic, nici romanul nici călătoria, şi nici nu vrea se ne iniţiem noi singuri în făcutul de copii. Romanul surprinde, de fapt, visul unei nopţi de iarnă din Siberia în care SONI naşte şi murind i se arată cum o să fie viaţa copiilor ei. SONI este chiar bucuroasă pentru că ea demult vroia să se plimbe cu trenuleţu’ spiritual al pre-morţii şi să admire trecerea timpului… ceea ce pentru ea, în trenuleţ, părea doar, să zicem, 6 luni pentru alţii este o viaţă.

Din păcate SONI află un lucru care, pentru noi ceilalţi, poate să pară îngrozitor. Ea află că băiatul ei urmează să aibă cancer iar fetiţa ei urmează să fie o curvă… însă ceea ce o nelinişteşte cel mai mult este că părinţii adoptivi (soţul ei murise în război, într-un accident aviatic… se afla chiar în casa peste care avionul nemţesc Messerschmitt Me 323 bombardat de sovietici s-a prăbuşit, iar cine ştie puţină istorie ştie că acesta era un ditai avionu (aceste detalii se găsesc în ultima anexă a romanului)) ai copiilor ei suferă o cumplită lipsă de imaginaţie şi-şi vor numi copii Yin şi Yang… pentru a nu mai şti niciodată care-i Yin şi care-i Yang… deşi autorul încearcă să sublinieze că este posibil ca simbolistica taoistă a termenilor să fi fost inversată (dar asta n-o s-o ştim sigur niciodată).

SONI nu reuşeşte să termine călătoria ei pentru că îngerii de la căi ferate erau temporar în grevă şi-şi abandonează călătoria fără să ajungă la Beijing, ceea ce este bine fiindcă cine ştie ce lucruri mai afla… însă romanul continuă!

FooTe Ve - Emisiune chilot

Preluînd din zbor ideea lui Adrian am pus-o de un TeVe... FooTe Ve, împreună cu Magul şi cu SF Anton. Despre ce am discutat în emisiunea chilot, intitulată (ne)inspirat: Cartea de PVC?

- ceva Mall din Cluj serbează 1 an de existenţă
- gumă şi ţigări vîndute le Loto
- Sailor Moon
- Macarie Egipteanul şi enciclica Fides et Ratio
- pelerinaj la Iaşi... în vizită.
- Batman

Sperăm ca săptămînal să putem scoate astfel de producţii... pe viitor mult mai serioase!

Pagina FooTe Ve!

Get the Flash Player to see this player.

Soni-Complecsson

R.A. (adică Andrei Ruse) a scris primul lui roman, intitulat Soni, şi se pare că în curînd (9.10.2008) o să-l şi lanseze. Felicitări! Mari succese, etc!

În fine... io n-am citit romanul dar am aflat, vag, ideea. Soni are oareşceva boală şi moare în nuşh cîte luni... whatever (cumpăraţi şi voi romanul şi citiţi-l... că aşa se face! Io aştept să apară şi prin Cluj)... nu despre asta vreau să povestesc io aci. Urmărind io cîteva recenzii trimise mass de Andrei am dat de una de o deosebit de importanţă! Măreaţă în injuriul ei precum e himalaiul noaptea cînd plouă, profundis perpulis în oedipicitatea ei precum Electra în vezică, deprostgustibus în dezvăluiri şi intenţii precum "flegma la TBC"... şi altele şi altele. Ce cu mirare m-a nedumerit şi cu nedumerire m-a mirat a fost nu că Andrei este făcut plagiator şi pastişor şi ciocolomocolo din cauză că la 23, sau 24 sau cîţi ani o fo avîndă el, a scos primul lui roman, sau că romanul este relativ provestit ceea ce e naşpa pentru că încă nu a fost lansat, niuuu... ci că domnul Iovănel (nume predestinat criticii literare!) de la revista Cultura (lol, ce pula mea de revistă e şi asta că io pînă amu nici n-am auzit de ea... mno, mne scuzaţ iencultura), findcă despre el este vorba, ne oferă o mostră deprofuncurus despre cum e cu complexele... alea a lu Froidy. Io nu vreau să zică cum că l-aş şti io pe Freud din scoarţă în copertă şi din copertă în abţibildu cu preţu da vouă cum vă sună următoarea frază:

"facand-o sa lupte pentru viata si refuland complexul sinucigas"?

Mie unu numa bine nu! Adecă, măh vere!... complexul, cum zice şi numele adecă, e stufos, e nasol, dar lipseşte cu desăvîrşire!!! Pen' că el e doar o imagine (în sens de proiectum), e un summum bonum al sclipirilor din capu nost (eventual!)... bine, mai puţin la unii... adecă, măh vere!, el e numele unor chestii de se'ntîmplă în evoluţia psihică a omuleţului (sper că nu eşti blondă şi te gîndeşti la ăla din gît!?).

Apoi, măh vere!, el nu există dacă nu se vede în comportament, spre exemplu (ca să revin la un limbaj accesibil şi ţie) dacă tu ai HIV (doamne fereşte!) ăla nu se vede pînă nu arăţi din senin ca şi Calista Flockhart şi ţi se stafideşte puţulica iar lumea n-o să zică c-ai HIV, ci că ai SIDA! Deci, măh vere!, complexul este defulat (în sensul de scos, pro-dus, sedus (dacă ai cetit cartea lui Liici)) şi nu refulat! Că aşa'i în tenis!

Pe lîngă toate astea, măh vere!, "complex sinucigaş" nu există! Există de inferioritate, de superioritate, de mamă, de tată, de pule şi sfinţi, dar de tăiat cu lama'n budă nu se iaşte! Că nu se poate! Că este însăşi în natura complexului să fie... nu să nu fie! Sau să nu mai fie!... cum bine zicea Heidegger, ală de juca prin '30 la Marburg Mercenaries, "de ce există, mai degrabă, fiinţa decît nimicul!?".

Şi cu asta dragi cetitori aşteptăm cu interes romanul (am auzit că-i cu futaiuri - lol) lui Andrei şi... gata măh vere!

Leităr edit:

1. plagiat sau nu, io cred că este o chestie ca la vîrsta asta să produci un roman, plus că Andrei mai are cîteva volume de poezele... plus că la vîrsta asta unii încă se mai joacă cu puţulica în ograda bunicilor şi scriu pseudo-pamfleţele belicoase la reviste de cultură no-name!

2. dacă ideea e plagiată şi luptăm aşa crîncen împotriva unui plagiat vag, atunci 432 şi Mungiu de ce n-au fost acuzaţi de plagiat pen' că io am văzut cîteva filme coreene (de tip) şi obscure muuuuult mai vechi decît 432 care-mi semănau în idee! Evident, ăia nu filmaseră în Romînica... ceea ce exonerează orice posibilitate de plagiat (de parcă asta înseamnă plagiat!!!).

3. legat de complexe, Andrei şi-a scris romanul cu minuscule, ceea ce, dacă tot ne aflăm în contextul ăsta, exprimă clar depăşirea MAJUSCULEI, deci a Numelui-Tatălui (şi a tradiţiei psihanalitice pre-WW2), în virtutea căruia există toate complexele despre care cultura pînă la Lacan ne-a tot vorbit şi ameţit. Noi, măh vere!, trăim un timp în care, deşi mort, Derrida ne-a exorcizat şi exonerat de Tătici, Bunici şi Autorităţi... mai este doar untdelemnul de la Bunica... da ăla-i altă mîncare de peşte. Nu ne mai naştem complexaţi... alegem să fim!!!

4. mai vrei?