Băi animalule!

- Vai domnucule, da' tu nu iubeşti deloc animalele?
- Nu, deloc! Eu iubesc femeile, nu sunt zoofil!

Ce-mi place cel mai mult la cei care spun că iubesc animalele este... asemănarea! O babă cu o javră nu este de fapt o babă cu o javră ci sunt, mai degrabă, două javre. Nu o spun peiorativ. Argumentul meu este de fapt unul chiar filosofic. Toată tradiţia metafizică ne învaţă că prin numire omul "umanizează". Dacă-i dau nume Virgil la cîinele meu filosofia ne-a învăţat că javra este deja aproape în rînd cu noi, comuniucăm cu ea, o numim, convieţuim eventual şi, oricum, javra tinde să-şi transceadă condiţa şi să se umanizeze. Ceea ce este, pentru mine, nu doar fals... dar şi o falsă percepţie. Animalul este natural incapabil să-şi transceadă condiţia pentru că anterior acestui pas el trebuie s-o conştientizeze, ceea ce este imposibil, el trebuie s-o gîndească, ceea ce este imposibil şi, mai mult, el trebuie să-şi gîndească alternativa şi s-o integreze într-un sistem de valori care, lucru, este, again, imposibil. Ceea ce se întîmplă este operaţiunea inversă. Omul nu-şi produce realitatea numind-o ci se transformă el însuşi în realitatea pe care, prin gîndire, reuşeşte s-o numească. Dacă spunem "dulap", dulapul nu este în primul rînd, şi de fapt în niciun rînd, în exterior, ci este în interior, în noi. În exterior este un lemn vopsit şi prins în cuie, şi nici măcar aia, pentru că la rigoare este doar o formă de prezentare al unui complex chimic de o anumită natură. Aşa că dulapul, ideea de dulap, conceptul dulapului, uzul şi semnificaţia sa, esenţa lui este în noi... şi la rigoare, chiar noi înşine. Aşadar NOI suntem lucrurile pe care le numim.

În cazul nostru, consecinţa ultimă a teoriei expuse este că nu javra este umanizată ci omul se "javrizează". El devine javră şi pe unii chiar că-i prinde bine rolul! Cîinele lui Pavlov poate suporta şi povestea inversă: "ăsta de cîte ori mă vede aprinde becu şi-mi dă de mîncare... parcă-i dresat săracu!"

Trebuie să explic şi faza cu zoofilul, la care presupun că unii au strîmbat din nas. N-are rost. E ceea ce zoofil înseamnă, adică "iubitor de animale". Vine din greacă şi aşa se spune... nu-i vina mea... Există o limită pînă la care "interacţiunea" cu o altă specie este "sănătoasă". Mulţi o încalcă şi devin foarte zoofili iar transformarea lor în ceea ce iubesc (gr. philia) este aproape evidentă şi nu doar atît ci chiar naturală. Omul devine altă specie şi este, sper să nu mă înşel, singura specie care se poate astfel transforma. Pentru asta-l admir, ca posibilitate, ca virtu(al), însă nu ca individ concret anagajat într-o astfel de intreprindere!

Life is Worth Losing

George Carlin a murit... ieri, 5:55 PM, insuficieţă cardiacă.
Păcat!
RIP!

PS. despre el mai multe aici

Despre mîncare

Nu ştiu voi cum gătiţi dar eu prefer să nu se bage nime'n treaba mea. Adica ori o fac eu ori o face altu... it's fine by me... but if it's me... then let me be and get the fuck out of the kitchen. Am facut deci greşala să-i zic la maică-mea că vreau să fac gulaş (gulyas, cu accent, pentru unguri!) mîine şi drept urmare, fără să mă întrebe sau să zică ceva, ea a pus carnea la fiert din seara asta! Evident că există şi un motiv "întemeiat" (a se citi: inventat!) pentru asta: "nu-ţi mai aduci aminte cum făcea Momi (bună-mea) carnea cu o zi n'ainte şi o punea în frigider?!". Deci, (1) eu nu mănînc gulyas, şi n-am mîncat niciodată, iar dacă Momi a făcut aşa ceva cu siguranţă nu l-a făcut pentru mine, bună-mea fiind persoana care-mi făcea expres "alt" tip de mîncare de fiecare dată pentru că (2) ştia că nu mănînc ceapă, usturoi, roşii, etc... şi cu atît mai mult toate de-o'laltă moşcoşite; (3) bună-mea nu făcea azi ceva ca să pună-n mîncare mîine, ci, ca toată lumea care are cîteva noţiuni de bază cînd vine vorba de bucătărie, prepara mîncarea fresh. Însă am mîncat gulyas anul trecut la Lăpuş pentru prima dată şi pentru că colegul meu Andras mi-a spus reţeta vroiam, şi încă mai vreau, să fac şi eu... chiar dacă trebe să pun toate chestiile pe care nu le mănînc şi o să trebuiască să-l mînc cu beţele ca să "separ" chestiile "toxice" pentru mine. Însă chestiunea asta, care mereu se repetă, din păcate, m-a dus cu gîndul mult mai departe.

1. Subiectul cu "simţitul util" pe măsură ce ne trece vremea nu vreau să-l abordez.
2. Subiectul cu memoria, însă, da. Pentru că este o falsă memorie. Ceea ce e interesant pentru majoritatea noastră este că memoria "ne lasă", ne abandonează de la o vreme, uneori chiar patologic (vezi Alzheimer), însă, bottom line, e că ne lasă, se duce, gata. Concomitent avem, sau simţim, nevoia să facem lucrurile, sau să impunem lucrurilor, să dureze. Şi pentru că tot veni vorba de bucătărie exemplul e de aci: "Focul trebuie să fie cît mai mic ca să nu se ardă oala!". Poi şi ce are dacă se arde oala? Nu mai există oale pe lume? O dat faliment industria oalelor... împreună cu "ghilda" ţiganilor care fac oale? Nu e vorba că lucrurile vechi sunt mai bune, pentru că iniţial aşa am crezut şi eu... iar mie-mi plac lucrurile vechi (e posibil să se tragă de la faptul că am crescut cu bunicii, care locuiau în casa străbunicii mele, aşa că am fost înconjurat de lucruri veci, peste care timpul trecuse mult şi bine, şi cărora le puteam spune, liniştit, stră-stră-bunici, că n-aş fi greşit. Iar unele dintre ele le mai am şi azi... şi culmea, le-am salvat de mîna Aminei care vroia să le arunce)... ci doar că lucrurile momentane trebuie să dureze, de unde mania strîngerii lucrurilor inutile, pe post de obiecte cu utilitate încă nedescoperită, dar de obicei care-şi schimbă utilitatea faţă de care au fost concepute.
3. Gastronomia consumistă propune un apel, subtil, dar puternic, la memorie! Sau nu? Atunci să-mi spuneţi şi mie: "Untdelemn de la bunica" ce înseamnă? Sau alte chestii "de la bunica", sau "ca la mama acasă" (în paranteză fie spus "ca la mama acasă" pentru mine înseamnă o groază de "arome identic naturale", care este un alt nume pentru cîteva chimicale care nu vreţi să ştiţi cum se fac şi ce sunt de fapt!)? Aşadar trăim într-o lume culinară, şi nu numai, de tip pseudo.

În Parmenide, Heidegger alocă un spaţiu destul de larg acestui cuvînt (Parmenide I, 2, b, [30], Humanitas, 2001, p. 45), cuvînt care, aşa cum ne spun şi dicţionarele înseamnă: FALS. Fals este gustul "de la bunica", fals este "aroma identic naturală", fals este meniul "ca la mama acasă". Dacă aletheia (gr. adevăr) este stare-de-neascundere iar pseudos este opusul ei, adică stare-de-ascundere, este uşor de gîndit de ce falsul se atribuie atît de generos acestui recurs la memorie: pentru că o ascunde punînd altceva în locul ei, substituie ceea ce "a fost", şi nu mai este, şi nici nu mai are cum să fie, unui stadiu nou, complet diferit şi a cărei viaţă trebuie să fie ca şi cum ar dura, escamotează trecutul sentimental unui prezent comercial. În plus carenţa mnezică trebuie substituită. Cineva trebuie să ne spună că memoria noastră încă există, că ea e autentică şi, atenţie!... reproductibilă! Am ajuns să producem memorie, să o confecţionăm şi este absolut aberant că există oameni care şi-o însuşesc şi şi-o asumă ca şi cînd ar fi a lor. De ce să fie rău să uităm? De ce să fie rău să treacă lucrurile? De ce să fie rău să nu mai fie? Asta e! Get fuckin used to it! Am ajuns să punem aromă de peşte pe peşte! OMFG! Aromă de pui în supa de pui... în care, adică, am fiert puiul! Şi, la fel, ce sens are să fierbi azi carnea pentru gulyas-ul de mîine cînd n-are nici un sens să faci gulyas dacă gustul cărnii a fost aruncat de azi, cu apa, la gunoi! Adică are, pardon... astfel o să trebuiască să punem pe gulyas aromă de gulyas şi o să ne simţim ca la bunica (noastră FALSĂ)!

Din păcate bunica mea, autentică, e moartă, şi deşi nu trece zi în care să nu regret asta, într-un fel sau altul, m-am obişnuit că nu mai este şi că "gustul" ei, autentic, nu o să-l mai am niciodată!

PS. pentru gastronomi o să editez acest post mîine cu reţeta folosită şi poză cu ce a ieşit! Sweet dreams!

[later edit]
Deci... sunt prea tare... PREA TARE!!! Dacă se mai auzeau murmure prin spate cum că nu sunt şi eu un pic ungur acum ele chiar sunt dejaba pentru că am făcut cel mai tare şi mai tare gulyas posibil... din care voi nu o să puteţi gusta.

Aşadar am editat pentru a da reţeta, însă, aşa cum aminteam, am folosit o reţetă dată de colegul şi prietenul meu Andraş şi pe care eu am modificat-o după cerinţele mele. Reţeta dată de el, în propriile lui cuvinte (din care sper să observaţi că e ungur) sună astfel:

1. Reţeta lu' Andraş de gulyas

"Reteta la un Gulyas bun:D:

pui in ulei ceapa si il fripti pana devine lucios si are un color auriu doar foarte deschis. pui morcovi, zeller, patrunjel, gulie si rosii daca o poti fara coaja(tote taiat in bucati mici, morcovi si patrunjelul in felii) si carnea( aia depinde de tine ce fel de carene pui, dar sa pui si cu os, ca supa o sa are un gust mai bun cand ii gata) il amesteci foarte des sa nu arzi nimic in supa. cand vezi ca carne are un color mai fript un pic il pui chiminul cu care mai fierzi cateva minute. dupa aia ii pui boia (boia se dizolva numa in ulei , dar sa nu lasi mult timp ca dupa aia se amareste). cand vezi ca boia so dizolvat ii cam un minut,dar depinde de foc, o pui apa si dupa gust sare si piper.o fierzi si il amesteci din cand in cand. inainte sa fie gata ce inseamna de obicei c-am trei ore, sa pui cartofi taiati la bucati( de obicei cartofi ii gata in 15 minute). Se serveste ori cu rdei iute ori cu smantana s-au amandou, depinde cui ii ce place. Legume si carne pune mult, la cantitatiile celalalte nu stiu sa-ti spun o cantitate, eu intotdeauna pun asa dupa ochi, dar ochii mei isi buni, nu numa la gulyas;), cu boia sa nu fii zgarcit;). poti sa mai pui si usturoi(ce eu nu pun nici o data) si vin numa rosu si numa un pic.
pofta buna!

P.S.: daca vrei sa iasa gustu cu siguranta, care iti trebe, sa pui un tub de crema de gulas. la inceput sa pui mai mult sa nu trebuiasca sa adaugi in fiecare 15 minute, dar pot sa pui si dupa aia, numa cand pui, de fiecare data o sa opreste fierberea si o sa tina si mai mult sa fie gata. Capac pot sa pui, si fa il la foc asa mai mica dupa ce ai pus apa, dar sa se vada ca fierbe. ai grija, sa asa il gusti cand ii la nivelul la care vrei tu sa fie cand ii gata, cu dupa aia o sa fie prea sarata;)."

2. Reţeta lu' Oedip de gulyas

Deci, reţeta este asemănătoare dar io o să zic şi cum am făcut:

Ingrediente:
carne de vită, 1 kil
3-4 ardei roşii mari, musai roşii!
10 cartofi, aproximativ 800 g
1 gulie
1 ţelină
chimin, 1 lingură; foi de dafin
1 ceapă, mai mare aşa... (cine vrea poate să pună şi usturoi, io n-am pus că... n-am pus)
1 conservă de roşii, fără coajă şi tăiate bucăţi (io am luat de v-o 300 g dar cred că putem lua 2)
3-4 morcovi mai mari
3 pătrunjei (rădăcina nu frunze, cine vrea poate să pună şi frunze, mie nu-mi plac)
1 păstîrnac (rădăcina)
3 ardei iuţi (aştia or fost verzi că roşii nu erau la piaţ')
aproximativ 200 ml de ulei, oricum aici e funcţie de "ochi", vorba lu' Andras
cam 150 ml de vin, cine nu are poate să pună oţet, dar nu chiar aşa de mult
boia roşie cam 3-4 linguri mari, cine vrea să pună mai mult
piper alb şi negru

Mod de lucru (ca la chimie, adică reţeta!)
Am ras ceapa pe răzătoare, am pus-o la prăjit pînă s-a făcut sticloasă, am pus carnea (bucăţele, pe care anterior am tratat-o cu sare si piper alb) şi am lăsat-o să se rumenească (am pus şi puţin vin), am adăugat boiaua şi am omogenizat, am adăugat piperul şi dafinul şi am mai lăsat cam 1-2 minute. Am adăugat la chestia asta ardeiul roşu tăiat felii şi l-am prăjit şi pe ăla un pic. Toată faza asta a fost în tigaie. Apoi am translatat totul într-o oală mare, foarte mare! Am mai pus puţin ulei şi am adăugat legumele tăiate, puls roşiile din conservă cu tot cu zamă, şi am lăsat puţin în oală să sfîrîie, nu mai mult de 5 minute. Apoi am pus apa pînă toată chestia a fost acoperită, am adăugat ceva sare, încă nişte boia, şi piper. Am lăsat să fiarbă. Dupa ce a dat cîteva clocote am pus ardeiul iute şi restul de vin. Am lăsat la fiert, foc moderat, o oră jumate cel puţin. Între timp apa a scăzut, dar nu aşa de mult. Am tăiat cartofii, mai mult rondele decît cubuleţe şi i-am pus în apa, separat, fără foc. Cînd am văzut că carnea e cît de cît comestibilă am pus cartofii cu apa în care erau cu tot şi am lăsat la fier încă v-o oră. Ideea mea a fost să se stropşească toate, să se moşcoşească şi rezultatul a fost realizat. E o chestie super pipărată şi super bună!

Poză mai tîrziu că amu mînc!

Transmisie directa de pe Eroilor

Sunt pe Eroilor cu laptopul lui Ioana, Vaio VGN-AR61S, si astept sa ma intalnesc cu Hetricarii, care se trag pe cur ca de obicei. Pentru cei care nu stiu despre ce-i vorba nici n-are rost sa va bateti capu. E doar reprosul meu pentru oamenii astia care nu reusesc sub nici o forma sa se adune aci in Cluj. Ceea ce e nashpa pentru ideea de comunitate Hattrick, indiferent de unde! In momentul de fata s-a amplasat un ecran pe monumentul Eroilor si se transmite ceva... sunt prea departe sa vad.

Asta e! Pacat! Sa ne fie rusine ca suntem toti "legati" prin jocul asta dar degeaba!

V-am lasat, merg sa beau singur o bere!

Auto-imunizare. Particule cotidiene.

Ce se întîmplă cînd ceva se întîmplă? V-aţ' intrebat?!

Cînd eram mic ştiam o mică poezie: "S-a 'ntîmplat o'ntîmplare unui tîmplar. Un alt tîmplar, din întîmplare, s-a lovit de tîmpla tîmplarului... etc. etc." Cînd spunem "întîmplare" se pare că spunem ceva ce ne surprinde. Însă nu ne surprinde totul? Suntem şi noi dintre cei ce spun retoric şi atotştiutor că "nimic nu mă mai surprinde"? Ne aşteptăm ca lucrurile să fie cum ne aşteptăm însă nu tot mereu e aşa. Cele care sunt conforme cu aşteptarea trec neobservate, de obicei. Cele care ne surprind sunt cele care nu urmează aşteptărilor noastre. Un astfel de eveniment rezistă experienţei, dar totuşi se deschide ei... pentru că-l observăm, pentru că ne miră, pentru că ne surprinde. Ce mă miră la el în primul rînd este suspendarea comprehensiunii. Mirîndu-mă eu recunosc că mă depăşeşte, că mă prinde ne-pregătit, că mă surprinde. Apoi mă surprinde că mă surprinde. Adică mă miră că-mi suspendă comprehensiunea, mă miră că nu-l înţeleg, însă incomprehensiunea mea şi faptul că ceva mă surprinde cînd se întîmplă constituie împreună un eveniment. Heidegger îl spune Ereignis... şi a fost tradus prin mulţi termeni, iar eu îi spun pre-ocupare. Ăsta e termenul pe care-l folosesc eu, pentru că aşa înţeleg eu termenul. Particula "pre" e de natură să indice anterioritatea sub forma re-venirii (ocupării) a ceva în ceva, o formă a aproprierii, a re-deţinerii, sau a împreună-deţinerii a ceva.

Ce înseamnă această apropriere?

1. comprehensiune - eu înţeleg că ceva mă depăşeşte, ceva mă uimeşte, ceva mă prinde ne-pregătit, că ceva nu este cum mă aşteptam. Înţeleg că acel ceva a apărut cînd eu nu-l bănuiam. Înţeleg însă că nu este de înţeles, că el, evenimentul, prin însăşi apariţia sa se refuză înţelegerii, o bruiază, o îndepărtează, şi la limită, o violentează. Violenţa aceasta este inevitabilă dar şi evazivă, deschisă, indecisă. Se poartă aşadar un război... pe un front.
2. recunoaştere - conceptul de Ereignis implică şi recunoaşterea. Nu este doar recunoaşterea faptului că ceva se apropriază, aşadar o recunoaştere a propriului, ci şi că ceva este recunoscut ca ne-cunoscut! Surpriza, indecizia cu care abordăm în primele momente un eveniment ţine de timpul nostru de focusare, de concentrare şi dis-cernere a toate acestea. Este un mecanism adaptativ ce se pune în mişcare în acel moment iar el durează.
3. identificare - concomitent cu recunoaşterea are loc identificarea, iar dacă veţi considera că identificarea este anterioară, s-ar putea să greşiţi. Identificarea se bazează pe identitate. O identitate necunoscută nu poate fi re-cunoscută. Aşadar re-cunoaşterea este concomitentă identificării ca identitate.
4. descriere şi determinare - este posibil să avem nevoie de o recapitulare a celor întîmplate. Ele se succed cu o viteză pe care nu o putem mereu surprinde şi cuprinde. Descrierea este necesară pentru că este un mecanism de ordonare. Descrierea este o primă de-codare şi re-semnificare a ceva necunoscut. Determinarea urmează astfel firesc şi ţine să ne conserve categoriile, care sunt felul în care noi privim lumea.
   
5. interpretare - sau resemnificare pornind de la orizontul de aşteptare contrazis. Aşa cum spuneam un eveniment ne surprinde fiindcă noi ne aşteptam la alteceva. În schimb, faţă de aşteptarea noastră, altceva s-a ivit. Acel nou ceva (alt-ceva) trebuie interpretat sau resemnificat tocmai în opoziţie cu ce ne aşteptam să fie, adică relativ la ce ne aşteptam să fie. Altceva-ul unui eveniment este mereu un altceva concret al unui ceva la fel de concret... şi aşteptat.
6. cunoaştere şi numire - un eveniment trebuie, cu toată opoziţia sa, să devină cunoscut. El devine familiar prin numire. Cel mai familiar gest este numirea. Adam a numit animalele în Eden pentru a se familiariza cu ele. Copilul este numit cînd este născut pentru a deveni intim şi familiar; lui i se spune pe nume. Familia însăşi porneşte de la nume; cînd se căsătoresc cei doi au un singur nume, ei sunt numiţi la fel. Însăşi termenul de femeie în ebraică este derivat din bărbat.
   

Însă aminteam şi un fel de război. Acest război, ca orice război, derivat din agresiune, se poartă pe un front. Front este faţă, sau în-faţă. El se poartă, adică, la vedere, sau în-vedere. Un eveniment ne surprinde prin vedere (luată aici ca percepţie. Putem la fel de bine să "auzim" de la soţie/soţ că ne înşală... nu-i nevoie să "vedem" detaliile!). Însă frontul este o despărţire, o ruptură. El ţine să separe, deci se opune aproprierii. El este o in-apropriere. Evenimentul se opune, cum spuneam, reţinerii, captării, comprehensiunii. El este, aşadar, o limită, o front-ieră. Este foarte interesant acest paradox. Evenimentul este ceva ce se deschide şi se refuză în acelaşi timp, este în faţă, dar este şi ultimul, frontiera. Pentru o ţară, de exemplu, frontiera este limita ei, este ultimul ei, este esenţialmente opusul capitalei, al centrului. Frontiera este un loc geometric al aici-ului şi dincolo-ului deopotrivă, este suma aproape-lui şi departe-lui. Un eveniment ca noutate absolută şi neanticipată, ca singularitate pură este tocmai un astfel de spaţiu. Familiarul şi nefamiliarul întrunite. Non-orizont de cunoaştere, pentru că, nu-i aşa, frontiera nu este un orizont. Un orizont este deschidere pură, infinită, însă o frontieră deschide şi închide concomitent. Aşadar rămîne un orizont de non-cunoaştere, de non-comprehensiune, de non-aşteptare total ne-abstract şi ne-idealist.

Imun este, paradoxal, un contra-punct al comunului, al comunităţii, al experienţei fiinţei "la comun", este o eliberare (immunis este eliberarea de sarcini, impozite). Vorbim azi, de exemplu, (şi nu doar azi) de imunitate parlamentară. Imunizarea este atunci o marcă a singularului şi singularităţii. Imunizarea este contra invaziei unor gene străine, necunoscute. Auto-imunizarea este, tot astfel, protejarea contra auto-protejării, protejarea contra propriei noastre puteri de respingere. Lumea este surprinsă şi se luptă să nu fie surprinsă, concomitent cu lupta pentru a fi lăsată să fie surprinsă. Ne aşteptăm şi suntem contrariaţi de ne-actualizarea aşteptărilor noastre, însă luptăm pentru libertate şi pentru nevoia de a fi liberi. Suntem seduşi şi abandonaţi şi ne deranjează asta însă înţelegem prin asta libertatea şi o saluăm. Libertatea este însăşi duşmanul nostru intim împotriva căruia ne apărm dar concomitent ne auto-imunizăm împotriva acestei apărări.

Jean-Luc Nancy:
"In orice clipa, aici si acum, in timp ce scriu, in timp ce cititi, poate sa devina absolut necesar si urgent sa abandonez aceste ginduri si sa ma dedic in graba evenimentului. De fapt, asta se petrece in fiecare zi. Asta poate sa se petreaca intr-un mod mai putin cotidian si in functie de evenimentele de sfirsit de lume pe care le traim. Orice discurs despre sens si despre semnificanta lumii poate fi suspendat, basculind in neinsemnatate, printr-o conflagratie a mizeriei sau a suveranitatii, printr-o mutatie tehnologica majora, printr-o manipulare genetica inedita, printr-o catastrofa in care sa se amestece inextricabil „natura“ si „societatea“ ori, pur si simplu, printr-un accident, o suferinta, o bucurie in jurul meu, „in“ mine. Ceea ce se va numi „urgenta situatiei“ ma va face „sa-mi arunc pana“ (la fel cum Hölderlin astepta sa o faca pentru o Revolutie), sortind discursul meu deriziunii unei vorbarii goale. Dar tocmai aceasta formeaza atestarea sensului."

The rain king... sau cui aparţine pula

... în marginea următoarelor:
Despre seducţie, Gabriel Liiceanu, Humanitas
Ai no corrida
Combien Tu M'Aimes
Să ne uităm după femei

Cui aparţine pula? Iată o întrebare complexă şi disimulată. Ea merge foarte bine cu o alta pe care am mai pus-o eu p'aci: de ce proba fidelităţii stă'n futai!? Întrebarea despre pulă este evident global evitată însă ea se regăseşte la mai toate nivelele posibile. Pula nu e doar pulă. Semnificaţia ei transcede cu mult retorica fiziologiei. Pe lîngă două funcţii interesante şi fără legătură una cu alta (micţiunea şi reproducerea folosesc pula pe post de canal, pe post de emiţător, chiar dacă "mesajul" nu se formează la nivelul pulii în nici unul din cazuri) pula are şi o funcţie beatică. Ea e de natură să ne bage în extaze. Şi nu doar pe noi... bărbaţii... ci mai ales pe femei. Fiziologic vorbind, dintre cele 3 funcţii amintite, în două (66,6%) dintre ele uzul pulii este în vederea femeilor, sau de partea femeilor. Dacă este să admit interpretarea termenului "seducţie" dat de Liiceanu, care este acţiunea de a duce-şi-lua-de-o-parte, în lumea deschisă de vrăjitor, de seducător, pula o rupe cu realitatea, se desparte inexorabil de imanent pentru a intra în fascinant şi pentru a da dialectica stăpînului şi sclavului într-o lume aparte. Nu bărbatul este sedus, sau dus de-o parte, pe o cale "lăturalinică", ci doar pula lui, seducţia se adresează pulii şi nu bărbatului. Bărbatul este doar partea nefolositare care trebuie să urmeze, fiind fizic ataşat, pulii.

Dacă totuşi vă întrebaţi de ce nu pizda este protagonistă în acest show răspunsul e simplu (şi nu e misogin): contrar aparenţelor pizda nu există. Ea se manifestă ca lipsă, prin constituţia ei de "organ" cavitate. Se înlocuieşte ocazional cu gura sau curul. Cine a fost curios de întregul spectru al futaiului ştie că fiecare din aceste 3 "cavităţi" poate servi la fel de bine scopului erotic. Pizda are doar "avantajul" de a combina funcţii. În rest nu diferă esenţial ca "loc de băgat" ceva.

Aşadar, ca pozitiv al sexualităţii, pula rămîne singura de luat în seamă. Poate că de aceea ea este fagocitată, privatizată, şi exploatată în folos personal de orice femeie care, într-o metafizică heideggeriană a gestell-ului, uzează de situarea la-înde-mînă a pulii. Pula este prin excelenţă exemplul lucrului.

Pula şi Eul

Cea mai vastă direcţie, cea mai largă şi răspîndită, de relaţionare cu pula este iubirea erotică. Iubirea erotică vede în pulă o identitate subtilă. Sensul iubirii (prin pulă) este spiritualizat, însă doar în aparenţă. Se spune deci că sentimentele contează, încrederea, comunicarea, etc. Falş! Contează proprietatea asupra pulii! În consecinţă, indiferent dacă pula este, în act, deci contextual, un instrument de satisfacere a unor nevoi fizice concrete, ea este resemnificată la un nivel mult mai înalt şi mult mai profund. Acest nivel implică pe lîngă satisfacerea nevoilor despre care spuneam mai sus, nivelul freudian al nevoii şi lipsei de phalus. Castrarea, sentiment pe care Freud spune că tinerele-l resimt în dezvoltarea lor, este cea care direcţionează atitudinea lor spre pulă. Ele vor pula ca pe o proprietate şi-i dedică destul efort în direcţia seducerii. Un alt nivel este cel al conştiinţei individualităţii-cu-pulă a femeii şi care duce la problema fidelităţii. De ce este o problemă de individualitate, de identitate? Pentru că lipsa ei, a identităţii, face posibilă trădarea-schimbată, adică trădarea la nivel sexual. Pula devine astfel depozitarul sensurilor sentimentelor feminine. Am întîlnit extrem de multe femei "geloase" chiar şi pe labă, iar ridiculizarea ei este efectul aceluiaşi concept. Gestul iniţial şi esenţial al lui Onan stă tocmai în refuzul proprietăţii pulii pe care el îl refuză Tamarei, văduva fratelui său mai mare. În consecinţă Dumnezeu îl ucide. Exista o lege ca văduva să fie dată spre căsătorie unui frate al soţului pentru ca linia genealogică iniţială să continue. Onan refuză această lege care a marcat puternic inconştientul feminin. Urmaşii sunt dovada publică a proprietăţii de pulă iar sterpele au avut mereu o viaţă grea cînd a venit vorba de social. Acest destin nefast nu se uită şi a rămas înscris în inconştientul lor. De aici pînă la asocierea inconştientă cu infidelitatea pasul este mic. Pula nu se dă, în sensul că nu se scapă "din (la înde-) mînă" aşa uşor. Mi-aduc aminte că am văzut cîndva un film în care soţia era geloasă pe o experienţă homosexuală pasageră a soţului. Aşadar discursul general al frustrării exprimat în: "mă-nşeli cu alta" este doar o exprimare vagă a pierderii controlului asupra pulii. În cazul unuia din filmele de mai sus castrarea, scena de final, nu este simbol al fidelităţii decît derivat. Fidelitatea putea să fie rezolvată prin moarte, însă eroina, după ce-şi omoară amantul (omor care are loc pentru ca extazul ei, şi al lui, să fie îmbogăţit - metoda asfixierii) îi taie penisul, şi ulterior testiculele, iar cînd este prinsă după cîteva zile faţa ei radiază de fericire. Pentru mine asta denotă o împlinire, şi concomitent argumentul pentru care consider că pula aparţine femeii într-o mult mai mare măsură ca final al direcţiilor ei (indiferent de actualizare).

Refuzul pulii şi non-Eul

Dacă anterior am discutat despre infidelitate, ca semn al refuzului proprietăţii pulii, acum e momentul să discutăm şi primul pas. Primul pas este refuzul pulii! Fie că se face prin lezbianism sau preţiozitate situaţia exprimă aceaşi catastrofală uitare a fiinţei. Pula, ca principiu de întemeiere e fiinţei feminine, este uitată şi se manifestă prin refuzul ei. Spectrele refuzului variază de la "prietenul din străinătate", trecînd prin "femeia cu principii", pînă la lezbianism. "Toţi bărbaţii sunt curvari" este doar avatarul unei conştiinţe a nevoii proiectate invers, ca-n oglindă. Cine susţine astfel de decizii afirmă refuzul consistenţei cu identitatea proprie şi-şi generează astfel destinul din durere, suferinţă şi mistificare.

Pula ca aducere-la-prezenţă sau "gloria între patru pereţi"

Există şi varianta fericită a uzului pulii. Ea rezidă în tocmai uzul, care înseamnă "pe timpul" uzului fără ataşarea unor semnificaţii extranee acestui uz şi fără deturnarea semnificaţiilor "fireşti". Acest termen este şi el relativ. Există cazuri extreme iar unul din ele este foarte bine exemplificat într-unul din filmele de mai sus. Însă şi acela, consimţit mutual, nu riscă eşuarea decît în cazul în care unul dintre cei doi recade în iubirea erotică şi depăşeşte actul gratuităţii darului.



Cownting Crows - Rain King
Asculta mai multe audio Muzica »

Sunt în afacerea cu... cancerul!

Noua Dreaptă! Trăiască! Trăiască! Trăiască!... pentru că, nu-i aşa, avem nevoie de o nouă dreaptă... cea cu care ne-o luam la labă pînă amu s-o uzat, bag s'amă!

Poate că mi-a luat mai mult decît era normal să pricep că "Noua X" este varianta aberantă, absurdă, extremistă (chiar teroristă), şi-n general o altă "turmă proastă", atîta ca de tura asta nervoasă şi agresivă fără motiv, a lui X. Cînd spunem "noua" numim xenofobia, homofobia, rasismul pliate excelent peste direcţia stîngii şi asezonată cu ideologii de Ku Klux Klan şi WAR (White Aryan Resistance).

Aseară am fost cu Micuţa să facem o tură de plimbărică pe post de siestă şi la un moment dat vedem un tinerel care punea nişte fluturaşi pe parbrizele maşinilor. Am luat unul din curiozitate şi am văzut că pe recto (ironia sorţii) scria "Împotriva homosexualităţii... pentru normalitate" (plus partea din poza alăturată, cea cu semnul interzis) iar mai jos "Noua Dreaptă". Pe(r) verso, în schimb, era cu totul altceva!

- Noua Dreaptă e o mişcare, nu un partid. Simbolul ei, crucea celtică, este, cică, aleasă pentru că simbolul este răspîndit în bisericile creştine şi în simbolistica religioasă populară a multor naţiuni europene! No drace... stau io şi mă judec... e chiar aşa de greu să priceapă cineva ca:
1. "Celtic" şi "creştin" nu este unul şi acelaşi lucru nici cu slujbe. Originea crucii celtice, Irlanda, depăşeşte în vechime creştinismul... aşa că sorry.
2. Alegerea ei nu a fost făcută pentru că este comună, pentru că se găseşte pe tot locu ci pentru că, într-o oarecare măsură, se învecinează cu... svastika, a cărei origine, India, este cu atît mai puţin legată de creştinism! Însă grupurile neo-naziste şi neo-fasciste au adoptat-o pentru a simboliza rasa ariană, şi nu suportă legături cu Dumnezeul creştin sau alte asemenea figuri.

Apoi urmează 10 puncte care conţin direcţiile în care Noua Dreaptă activează:

1. Din chiar primul punct putem vedea cine-i influenţează... "modelul german"! Urmîndu-l, neo-naziştii români caută să unifice Moldova cu România
2. Nu doar Moldova este vizată ci şi teritoriile care sunt supuse "deznaţionalizării", prin "ungurizare" presupun, adică Covasna şi Harghita.
3. Au treabă şi cu comunităţile romîneşti din statele vecine care sunt şi ele afectate de "asimilare". Pentru mine, dacă este să fim principiali (dar nu cred că e cazul!), urmînd acelaşi model Ungaria ar trebui să militeze pentru unirea cu Transilvania, sau măcar să fie întărită comunitatea maghiară supusă "agresiv" românizării!
4. Trebe să educăm tineretul în spirit naţionalist şi creştin! Asta e super tare! Din puţina mea cultură creştinismul nu a fost naţional niciodată... aş spune, ba din contra. El a acţionat anti-naţional de cînd se ştie chiar dacă uneori a fost identificat cu grupările reacţionare, anti-romanice, din Israelul antic. Zeloţii şi neo-naziştii au cam tot aceaşi legătură cu creştinismul şi naţionalitatea... adică 0, nula, canci!
5. Trebe să avem şi istorie... iar neo-naziştii'şi revendică memoria tuturor celor care s-au jertfit pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară! Sunt convins că aici Zelea Codreanu stă liniştit lîngă toţi cei care, indiferent de timp şi loc au murit pentru că aşa credeau ei că-i bine din punctul de vedere a lui Dumnezeu, sau al Naţionalităţii, care nu sunt aceleaşi şi nu o să fie niciodată la fel. Pentru "copii lui Dumnezeu" Patria e alta... şi nu e aci!
6. Ei şi ajungem, cu punctul 6, la problema în chestiune: "protejarea familiei tradiţionale", "combaterea homosexualităţii". Pentru cei care nu cunosc situaţia pot spune că direcţia de azi a nazismului se datorează unui personaj de o moralitate extremă. Un personaj care prin faptele şi acţiunile lui a arătat tuturor că "familia tradiţională" trebuie să rămînă împreună... ceea ce este foarte greu. Dar el, băiat deştept, a găsit soluţia: "să-i omorîm pe toţi, de-o dată", astfel că a băgat maceta în burata personajului Sharon Tate Polanski, gravidă în luna a şaptea plus în ceilalţi care erau cu ea în încăpere! Acoliţii lui, "The Family", practicau consumul de LSD şi... atenţie... sexul în grup! Wow! Nu-i aşa că-i fain! Super! Genial omu! Din păcate e la mititica amu şi e "pe viaţă"! Sunt convins că are cele mai bune referinţe în materie de babysitter! Un alt personaj interesant, idol al nazismului american este Tom Metzger, care printre altele, a respins creştinismul pe motiv că se înrudeşte cu iudaismul. Nu-i aşa că este un stîlp al jertfei pentru Dumnezeu, şi un campion al familiei tradiţionale?! Ăăă, am uitat să spun că a făcut parte din White Knights of Ku Klux Klan pînă la înfinţarea, sub comanda lui a WAR, de care vorbeam mai sus! Să luăm şi un exemplu mai apropiat de noi: Kay Diesner, un personaj din Berlin, care în urma unor crime absurde (a tras cu puşca în trecători, asta pe lîngă altele!) susţine în depoziţia procesului că "ordinele" i-au fost date de Thor şi Odin! Pentru cine-i curios chiar există o legătură între Odin şi crucea celtică! Aşadar avem un nou exemplu de bun creştin, un exemplu de umilinţă, de iubire, de jertfă!
   
7. Însă neo-naziştii români n-au nimic cu creştinismul... de fapt văd în asta singurul motiv pentru care ei sprijină BOR! Tind să cred că nici BOR n-are nimic cu creştinismul! Şi asta pentru ce ei, Drepţii, vor să stîrpească sectele care ruinează spiritualitatea poporului romîn! Nice!
8. Dar Drepţii nu se opresc aici. Ei au treabă şi cu "manelizarea şi americanizarea culturii romîneşti" (manelizarea nu e nasoală în sine ci este nasoală pentru că noi n-avem negrii, decît ţigani, iar maneaua e a lor!). Manelizarea ca manelizarea, însă cultura pop, cultura care este baza de astăzi a neo-nazismului n-are rost să amintim cam de pe unde ne vine! Plus că acea crimă de care vorbeam mai sus s-a făcut în numele unor "idealuri" descoperite în versuri din The Beatles sau sugestii din textele lui Bob Dylan. Însă acesta a fost începutul. Astăzi "integritatea culturală" a skins-ilor este Rammstein. Iată şi manifestul pro Dumnezeu, toleranţă, familie, cultură, spirit al celor de la Rammstein:
10. Promovarea ideii de Justiţie Socială... este exact ceea ce am spus la punctul 6. În fond am mai zis io şi că trebe date puşti cu lunetă ca să omorîm oamenii pe stradă... de la distanţă!
11. Renegocierea Tratatului de Aderare a Romîniei la UE... clar! Plus chestia cu transformarea noastră într-o piaţă de consum! Susţin!

Ei bine, într-o notă de sfîrşit optimistă o să ziceţi că susţin neo-nazismul... iar io o să resimt aceeaşi durere la 2m în faţa pulii ca pînă acum! Şi ca să nu ziceţi că-s rău vă dau de vizionat:
American History X
This is England
The Great Debaters
Steel Toes
Romper Stomper

... gata! Bye!

zoon politikon... sau de ce n-am votat şi nici nu-mi pare rău!

Expresia asta a lui Aristotel, pe care toţi o traduc cu "animal politic", se traduce cu "vieţuitor politic". Nu că poate n-ar fi mai bine să ne asumăm denominaţii zoofilice pentru descrierea politicii din România, dar aşa e mai corect filosofic. Politic, de la polis [oraş], e cel ce locuieşte nu la oraş, ci oraşul! Mai exact este personajul, care împreună cu ceilalţi de felul lui, atestă prin însăşi esenţa şi calităţile sale existenţa, poziţia, dispunerea oraşului. Este cel de la care şi pe care oraşul, ca polis, se fondează. El întemeiază oraşul şi fără el oraşul nu există. Oraşul grec din viziunea lui Aristotel nu este un stat, neapărat, cu un grup de orăşeni. Fără orăşeni nu există oraşul. Orăşeanul e primul, şi nu oraşul... oraşul e ulterior. Şi, din punctul meu de vedere, aşa şi trebe să fie. Într-o prea puţin celebră frază a lui Aristotel din Metafizica el spune că Fiinţa şi Unitatea sunt la fel, sunt acelaşi lucru, sunt una. Transpusă, această consideraţie de natură metafizică susţine clar preeminenţa cetăţeanului asupra oraşului.

Cum stau lucrurile la noi? Local, Boc a cîştigat, din primul tur, alegerile. Nu m-am mirat (singurul neajuns fiind că nu am putut bea bere în Piraţi pînă la 9 PM)... de fapt nici nu mă gîndeam altfel. Boc face imaginea unui personaj mereu pus pe treabă. Mereu rezolvă şi asta nu doar aparent. Mereu extinde, mereu "modernizează". Ceea ce frapează însă este imaginea omului simplu, care trece strada cu 3 benzi de la primărie prin locuri nemarcate, ca orice cetăţean, pentru a ajunge la staţia de taxiuri de la Croco. Se mai opreşte cu alegătorii, mai dă noroc cu ei... mai ascultă o jalbă, mai spune o încurajare, mai dă un breloc de chei cu Re-Boc (reclamă-parafrază atît la Matrix Re-Loaded cît şi la firma de papuci cu care mă încalţ io de cîţiva ani încoace). Deci... un om social... social şi democrat. Însă ce mai contează culoarea (a se citi verticalitatea asumpţiilor politice) politică atunci cînd vine vorba să cîştigi un vot?! Însă nu această chestiune este cea care mă face pe mine circumspect, atent, ne-încrezător. De fapt, în cazul meu, chestiunea e pur filosofică. O să fac un mic ocol, pentru că promiteam în postul anterior un discurs despre polimeri. Se pare că nu doar chimia a ajuns la performanţa de a încorpora diversul în Eu şi de a produce infinite instanţe ale Aceluiaşi. Poli-meros, adică cel format din mai multe părţi, este prin definiţie exemplul unui eterogenism esenţial. Însă nu şi aici. Aici poli-mer înseamnă repetiţia infinită şi multi-direcţională a Aceluiaşi. Nu putem vorbi despre o vocaţie metafizică a voinţei de putere care se vrea pe sine şi în chimie? Poate că da... polimerul fiind un compus cu o energie mai mică decît o "variantă" eterogenă. Homogenia a salvat chimia, a salvat eco-nomia, a salvat, in extenso, Clujul. Pînă nu demult Eterogenismul era în Cluj la el acasă. Exista, sub forma clară a ameninţării, Alteritatea, diferenţa absolută. Exista pînă nu demult conştiinţa urbană a diversului în formă pură. El se numea Ungurul, Bozgorul... Maghiarul adică. Nu vreau acum să-i fac reclamă la Funar, nu vreau să se creadă că, politic, am simpatii. Nici vorbă. Clujul rămăsese un oraş mic, retras, mărginit de două dealuri care se zbătea, de ochii lumii, să se afirme. Însă nu era nevoie de afirmare. Afirmarea era doar o poză. Exista, aşadar, local, o societate a cetăţenilor, o individualizare a lor în raport cu o Identitate concretă şi logic-opusă. "Modernizarea", "americanizarea", "europenizarea", deschiderea Clujului din ultimii 4 ani au dus la o dezvoltare fără precedent. Dacă Funar ne-a lăsat cu Billa, Metro şi Practiker, Boc a adus în 4 ani pe lîngă noul Nokia Village, care deşi la o distanţă considerabilă de Cluj o să fie curînd o parte a Clujului, cînd acesta v-a îngloba indistinct Apahida şi restul satelor din zonă, Cora, Kaufland, Real, 2 Malluri, şi o căruţă de firme mari şi tari care au făcut din Cluj un oraş cum nici nu se visa... Floreşti o să fie curînd un cartier al Clujului, iar cei din zonă ştiu că noii rezidenţi ai Floreştiului primesc buletin de Cluj. Majoritatea multinaţionalelor s-au instalat deja confortabil la Cluj. Preţul? Hmmm... poate că nu e evident dar nu-i aşa că cucerirea Americilor a avut şi o raţiune "umanitară". Altul, alteritatea totală, trebuia "creştinată", "salvată". Creştinarea lor avrea darul să-i transforme în "oameni"... ceea ce ei nu erau, şi poate nici nu vroiau să fie, pînă atunci. Totul, atunci şi acum, se face în numele unui "mai bine", unei valori pe care nimeni nu o posedă dar pe care vrem s-o impunem.

Unde mai există astăzi alteritate, acea Alteritate cu A mare, acea Alteritate absolută, totală, acel necunoscut total? Alteritatea culturală e de mult un mit, Alteritatea individuală (inconştientul nostru) e de mult sondat şi supersondat, Alteritatea universului e de mult calculată şi topografiată, Alteritatea de limbă... astăzi toţi parlim cel puţin engleza... deşi nu mai are rost pentru că aşa cum arată filmuleţul de mai jos există un limbaj meta lingvistic al brand-urilor. Subiectivitatea e marfă. Noi suntem marfă. Iar cînd nu suntem marfă suntem... Boc. Pentru că, nu-i aşa, tinerii noştrii, acei tineri care s-au zbătut atîta ca să ne motiveze să mergem la vot aveau cu toţii tricouri cu poza lui Boc. Ei erau Boc. Ei nu erau Ei, erau El. Erau meri, adică părţi asemenea în acel mare poli-mer, care nivelează totul şi cucereşte toate, care-şi impune Voinţa, Valorile, Adevărul şi Etica suveran peste tot şi toate, care-şi impune Binele, şi Răul, Forma şi Structura, care face diferenţa asemănare şi Celălaltizează Alteritatea. Pentru că ăsta-i şpilu dragii mei... Celălaltizarea Alterităţii... aşa cum o spune Baudrillard. Eu-ul nostru, în voinţa lui de putere care-i este esenţă, nu priveşte cu ochi buni Alteritatea. Ea are nevoie de Celălalt. Celălalt e asemănător, e apropiat, e... Aproapele. Iar Aproapele este din etica noastră. Noi nu-i facem lui ce nu ne-ar place să ne facă el nouă, iar el face la fel. El e deja "de-al nostru". E cu noi. E... Tovarăş! Şi uite aşa ne întoarcem la inconsecvenţa populistă a maestrului Boc... băiat de treabă altfel. El vrea Tovarăşi. Însă ştie să-i facă fără Canal, fără Jilava, fără SECU, fără alte "dialecte" pe care oamenii nu ştiu să le înveţe... şi nici nu vor, pentru că sunt cam greu de asimilat. Tovarăşul Boc a găsit "dialectul" potrivit pentru ca toţi să fie Asemenea şi să vorbească aceeaşi limbă: Nokia, Kaufland, Mercedes, BMW, Xerox, IBM, Microsoft, Honda, Kawasaky, Starbucks... etc, etc.

(nu urmăriţi subtitrarea ci ce spun actorii)

Care-i pericolul? Pericolul este unul subtil şi extrem. Este pierderea identităţii! Identitatea se formează prin raport la o identitate "alteră", opusă, prin raport la un dincolo non-intersubiectiv, sau chiar anti-intersubiectiv. Nivelarea Alterităţii prin transformare ei în Celălalt nu este decît aparent un discurs confiscat de naţionalişti. El transpare total transfigurat şi este evident o copie nereuşită. Pierderea identităţii prin dizolvarea într-un mare apeiron (ne-limitatul anaximandric) este ceea ce înseamnă astăzi boala societăţii, extincţia oraşului, a comunităţii, a vieţuitorului politic (şi transformarea lui în animal (adică nediferenţiat) politic), al independenţei, al, în definitiv, libertăţii! Ne pierdem libertatea domnii mei şi tot ceea ce putem face este să ne votăm singuri extincţia!

(De fapt, ironia din spatele reclamei politice a brelok-ului cu Re-Boc, e că firma Reebok este printre primele multinaţionale, care, în urma căderii zidului Berlinului din '89 şi-a mutat sediile de producţie în ţările lumii a 3-a, sub pretextul "ajutorării" şi "dezvoltării" acelor state. Este nevoie de eficientizarea producţiei unor mari firme ca să arătăm tuturor, după 20 de ani de la evenimentul zidului Berlinului, că noi încă suntem o Ţară a Lumii a 3-a în chiar inima Europei? Se pare că da! Iar Boc este arhitectul "genial" al acestei imagini! Nokia Village, firma care construieşte autostrăzi şi cartiere "rezidenţiale" ca să poată da un salar de 8 milioane de lei, maxim, unui inginer... şi care a venit la Cluj pentru a angaja PĂLMAŞI!!!)

De aceea n-am votat. De aceea nu o să votez niciodată! Pentru că eu nu sunt ei, pentru că eu nu sunt voi, pentru că eu sunt "tovarăş" cu puţini şi pe baze solide, asumate şi mutual cunoscute, pentru că Eu nu-mi dau acordul pentru ca oraşul Cluj să fie metropolă transilvană, pentru că eu nu fraternizez cu multinaţionalele, pentru că eu nu cred în globalizare, eu nu cred în Celălalt ci în DIFERENŢĂ!!! Şi, btw, bunica mea, era unguroaică!

Kezet csokolom!