Subiectul curiculei şcolare rămîne încă pe rol. Dacă nu efectiv măcar ca problemă. Ca problemă filosofică, de posibilitate şi existenţă a teologiei ca ştiinţă, şi de etică deontologică, pe de altă parte, prin care, democratic vorbind, oferim unor personaje, cel puţin dubioase, rolul de sculptori ai fiinţei urmaşilor noştrii. Pentru mine rămîne paradoxală susţinerea nulităţilor intelectuale pe o zonă atît de importantă: educaţia. O să iau un exemplu comentînd un articol, găsit pe net, şi intitulat "Teoria cosmologică a Big Bang-ului. Implicaţii filopsofice" şi semnat de Prep. Drd. Adrian Lemeni de la Facultatea de teologie ortodoxă din Bucureşti. Acest personaj este unul dintre cei care au scris manuale de religie pentru o serie de ani şcolari. În plus este inginer, secretar de stat pe nu's ce probleme, preot, posibil şi doctor deja, are şi pagină pe Wiki, asta la cultul personaităţii se încadrează... este deci un personaj important.
Este atît de important încît sfidează orice logică, oricum logica şi religia sunt aproape două chestiuni antagonice, dar dacă numai logica s-ar şifona în toată chestia asta mai că nu m-aş supăra. Însă nevoia personajului de a epata întru prostie şi imbecilitate depăşeşte cu mult limitele restrînse ale logicii şi coerenţei discursului. Voi cita din articolul respectiv exact aşa cum l-am găsit pe net, fără adăugiri sau corecturi.
"Cosmologia contemporană este un laborator de experimente conceptuale. Există o varietate de teorii cosmologice care deşi pleacă de la premise distincte (uneori opuse) precum veşnicia universului cu el însuşi şi lumea schimbătoare a realităţii vii, crearea continuă a universului şi săgeata ireversibilă a timpului ce ne descoperă un univers cu un sfârşit, dar dincolo de diferenţe există şi puternic afinităţi între aceste teorii. Aceste cosmolgii deşi beneficiază de o sumă impresionantă de informaţii din fizica teoretică dublată de o aparatură ultrasofisticată au în comun faptul că nu pot accede la originea absolută a timpului."
Ăsta este primul paragraf. Io mă întreb care teorie cosmologică nu recunoaşte "lumea schimbătoare a realităţii vii"? Apoi, care teorie cosmologică este atît de stupidă încît să deducă din crearea continuă a universului şi săgeata ireversibilă a timpului un sfîrşit al universului? Cîte doctorate în fizică şi filosofie trebe să ai ca să-ţi dai seama că ceva continuu nu se gată, că de aia e continuu! În fine. Totuşi, Drd. Lemeni nu se opreşte aici. El este de părere că o teorie cosmologică are la dispoziţie aparate ultrasofisticate (LOL!!!)! Aşa-i că şi voi pricepeţi ce vrea să ne spună?! Să fie oare acelaşi lucru dacă spunem că teoria ortodoxă are la dispoziţie biserici multe şi chicioase?! Însă, cu toată aparatura ultrasofisticată, teoria (sic!) nu poate accede la originea absolută a timpului. Acuma nu că vreau să fiu io mare cîrcotaş, deşi sunt, dar io am înţeles, din titlu, şi din tot amalgamul de aberoze de pînă acum, că Drd. Lemeni vrea să vorbească despre cosmologie şi nu despre cosmogonie, care, fie-mi iertat, sunt două lucruri diferite în opinia mea şi a multor dicţionare explicative de altfel.
"Tocmai prin imposibilitatea racordării cosmologiilor contemporane la o origine absolută a timpului se evidenţiază disponibilitatea acestora de a acccepta o reprezentare teologică a lumii ce permite articularea timpului cu veşnicia. "
În acest moment lucrurile devin, pentru mine, clare... adică omul nu ştie despre ce-i vorba'n propoziţie. Pentru el capra şi varza sunt acelaşi lucru. Dar omul nu ţine să vorbească doar el ci se apucă de dat citate. O face din fizicieni importanţi precum Ilya Prigogine, John Barrow, Steven Weinberg, Stephen Hawking, Roger Penrose şi încă cîţiva. Ce mult ajută cînd ceva este scos din context! Io sunt doar relativ intrigat de felul în care "reprezentarea teologică" a lumii poate ajuta o teorie cosmologică... cu sau fără aparate ultrasofisticate. Reprezentarea teologică, singura posibilă, este că Dumnezeu a făcut lumea. Cînd a făcut Dumnezeu lumea? La început! Aşa zice şi Biblia în Geneza 1:1. Indiferent de "timpul" acestui început "cartea sfîntă" recunoaşte că Dumnezeu s-a apucat de treabă "la un moment dat"! Atunci, în acel moment, lumea a început să existe. Dumnezeu fiind veşnic, nemuritor, el nu are nevoie de timp. De timp are nevoie lumea. Aşa că indiferent de ce fel de teorii vrei să susţii timpul tot atunci a început fie că l-o făcut Dumnezeu fie că este pur şi simplu o convenţie ce ţine de mişcarea universului. În plus, indiferent că eşti om de ştiinţă, fizician să zicem, ateu, sau ortodox tîmpit şi injinier limita discursului tău este acel moment al începutului timpului. Nici unul, pentru că nime niciodată, nu poate trece cu discursul dincolo de această barieră. Dar lucrurile nu se opresc aici. Semnificaţia tare a timpului se produce în momentul venirii în existenţă a omului. Acest moment este momentul privilegiat (vezi Sf. Augustin de exemplu), iar pentru religioşi el este momentul căderii, al păcatului adică, iar pentru un evoluţionist momentul atingerii stadiului de homo sapiens, să zicem. Aşadar nici măcar nu se poate discuta despre începutul propriu al universului, ci mai degrabă despre începutul propriu al omului. Nu este nevoie să ne bazăm pe nici o autoritate ştiinţifică sau religioasă pentru a ne da seama că este imposibil să vorbim cu sens despre lucruri care nu pot avea sens.
"Cosmologia actuală pune în discuţie problema începutului şi sfârşitului lumii. Concepţia dezvoltată pe baza premiselor impuse de modernitate accepta ideea unui univers static, infinit, fără început şi sfârşit. Doctrina existenţei unui început şi sfârşit al universului ar fi părut bizară, în contradicţie cu concepţia ştiinţifică despre lume. Însuşi Einstein, după ce a revoluţionat legile fizicii prin teoria relativităţii generalizate, deşi ecuaţiile bazate pe propria lui teorie prevedeau existenţa unui univers dinamic, nu a avut iniţial curajul să părăsească ideea unui univers static. El a introdus în ecuaţiile sale aşa numita constantă cosmologică pentru a compensa o forţă de explozie iniţială. Deşi a primit corectura la propriile ecuaţii din partea matematicianului rus Alexander Friedmann, nu şi-a însuşit-o decât mai târziu. Astfel concepţia dinamică despre univers a fost un timp amânată."
Uneori stau să mă gîndesc: omul ăsta pe cine susţine şi ce-o citit el săracu de există în capul lui o asemenea varză? Băi nene, nici o teologie biblică nu poate susţine o dinamică a universului! Poate susţine apariţia lui, dispariţia lui într-un viitor eschatologic incert, poate susţine permanenţa lui dar distrugerea rasei umane, păcătoase adică, sau nici una nici alta şi purificarea doar a elementelor "putrede", însă nu are cum să susţină o dinamică a unui univers pe care, făcîndu-l, Dumnezeu l-a recunoscut ca bun şi s-a odihnit de el. Adică a văzut că e întreg şi că nu-i mai lipseşte nimic aşa că el nu mai trebuie să intervină prin nici un act creator. Teologia, adică, băi teologule, nu poate afirma că dumnezeu a făcut ceva incomplet sau imperfect! Din contră, se pare, Drd. Lemeni crede că aceasta este o doctrină teologico-ştiinţifică şi dă exemplul constantei cosmologice a lui Einstein care era un artificiu menit să nu vexeze lumea religioasă care vedea universul în mod static, chiar dacă ideea aceasta Einstein a luat-o din concepţia fizică (Newton, Galilei) de pînă atunci bazată tot pe o serie de teze religioase sau de observaţii empirice care nu puteau da seama de expansiunea universului. Deci, ups eroare... halllloooo, domnu Lemeni, ce faci? Încurci sula cu prefectura... pentru a nu'ş cîta oară?!
"Ideea unui univers în mişcare impune existenţa unui început şi al unui sfârşit, creându-se un cadru favorabil de dialog cu religiile care acceptă credinţa în începutul şi sfârşitul universului."
De unde pana mea scoate el chestia asta că io nu pricep?! Primo, universul nu se mişcă! Indiferent din ce punct de vedere privim: laborator sau turla bisericii. Universul nu este o mingiuţă care sare ca o capră de colo colo. Nu, universul se extinde din el însuşi spre un în-afara-lui nespaţial, dar rămînînd în el (nu există spaţiu în afara lui). Secundo, pentru a fi etern, universul nu trebui neapărat să se extindă, e nevoie doar să se genereze, care tot o mişcare este! Într-o schemă simplificată şi relativ generală antichitatea şi evul mediu a produs o împărţire tripartită a "universului". De exemplu, iar acesta este un exemplu care stă la baza tuturor teoriilor ierarhice, Aristotel a propus existenţa unui spaţiu sublunar, al devenirii şi coruperii, un cer imobil, ca intermediar ce are atît funcţie sensibilă cît şi inteligibilă, şi primul motor, care este practic în afara timpului şi a "universului". Este interesant că el a numit intermediarul celest eschaton, dar nu avea în vedere un sfîrşit în care Gizăs pă cal alb o să ne taie cu sabia din gură pă tăţi ăia care nu credem cretiniile patente ale lui Lemeni, sau un timp, ci o formă, o formă a tuturor formelor lumii sublunare. Eternitatea venea, de exemplu la Plotin, din simpla nevoie, imposibil de atins, de participare, inteligibilă, a intermediarului la Unu (care generează continuu şi nu e posibil de participat, însă mişcarea circulară perfectă a etajelor ierarhiei cere o reîntoarcere la origine). Generarea din Unu este eternă însă Unu nu este în timp, nici Inteligenţa nu este în timp. Timpul este posibil doar prin mişcarea circulară a cerului care se leagă de actualizarea formelor în lumea sublunară, de unde toate teoriile determinismului astral, dar pentru că Inteligenţa este mai presus de Suflet, şi de cerul vizibil, Intelectul păstrează o valenţă autonomă care a ajuns să se considere a fi liberul arbitru. Aşadar doar o teorie ştiinţifică ce NU vrea să ia în calcul existenţa lui Dumnezeu ţine morţiş la mişcarea, sau dinamica, "extensibilă" a universului. Pentru filosofie şi pentru teologie un univers stabil este mult mai plauzibil... în plus pentru teologie este şi legal, doxologic, să fie stabil.
"Ideea începutului universului apare cam cu 15 ani înainte de existenţa noţiunii de univers în expansiune. A fost introdusă de Arthur Eddington, bazată pe teoria gravitaţiei a lui Einstein şi confirmată experimental de Erwin Hubble. Eddington scria că ideea începutului şi sfârşitului universului interferează cu credinţa religioasă şi îşi manifestă nedumerirea faţă de unele cercuri religioase care nu sunt de aceeaşi părere."
În primul rînd nu e Erwin, că e Edwin, iar doi, omul ăsta nu-ş dă seama că se contrazice de la un aliniat la altul? Oare cînd apare momentul în care trebe să ne spună şi care-i aia bună din punctul de vedere al unui religios ortodox cu studii de mecanică şi lingeri de icoane?
"Problema originii lumii şi cea a sfârşitului timpului sunt vechi în concepţia filosofică a omenirii. Problema cosmogonică a frământat mereu spiritul umanităţii, dar noutatea adusă de cosmologia contemporană este că orizontul cosmogonic este transferat în domeniul ştiinţei. Mai mult decât atât datorită rezultatelor din fizica teoretică se dezvoltă cercetări structurale ce evidenţiază că nu există doar o devenire a materiei ci şi o devenire a spaţiului şi a timpului, astfel încât rezultatele unor astfel de cercetări au un sens cosmogonic.
...
Teologia afirmă că Arhetipul şi Telosul creaţiei este Hristos, iar creaţia se împlineşte eshatologic parcurgând timpul istoriei cuprins între veşnicia de dinainte de timp (ce includea potenţial timpul) şi veşnicia metaistorică (ce va fi umplută de timpul transfigurat al istoriei noastre). Cosmologiile contemporane au ajuns să proclame ireversibilitatea universului prin aşa numita săgeată a timpului, aceasta fiind o reprezentare ce permite articularea timpului cu veşnicia. Depăşindu-se o concepţie reversibilă despre timp ce favoriza înţelegerea universului ca o entitate ce parcurgea cicluri autoevolutive şi autoreversibile, ireversibilitatea timpului sparge o ciclicitate ce reducea realitatea la o desfăşurare imanentă a unor legi exclusiv naturale."
Deci... Doamne iartă-mă că nu mai pricep nimic. Cînd o fost momentul ăla cînd, de cînd se ştie ea ştiinţa, adică de la greci, problema universului şi a felului în care trebuie conceput, să NU fie o problemă epistemologică? Şi în plus, dumnu' Lemeni, ştiţi cîte sute de ani au trecut pînă cînd teologia creştină să se apuce de studiat serios şi integrat în concepţia ei problema taxonomiei universului? Şi ştiţi cumva ca a făcut-o prin asumarea unor teze ale lui Aristotel, Avicena, Averroes, sau Plotin şi Proclos, care nu erau în nici cea mai mică măsură creştini... unii nici chiar monoteişti! În plus, hai să ne înţelegem asupra unor concepte importante, de altfel, pentru un studiu al fizicii moderne. Nu există nimic auto în univers, adică universul nu-şi inventează legile de la o zi la alta. Sensul lui auto, care în cazul de faţă se referă la legea expansiunii universului şi la legea a 2-a a termodinamicii, aia care spune că entropia nu descreşte nici cu slujbe, ţine de felul în care universul a fost întemeiat. Adică, pentru că a avut un astfel (indiferent care) de început există acum o lege a entropiei, o lege a expansiunii, o relativitate generală, o lege de nedeterminare, care să facă albe unele găuri negre, şi tot aşa. Nu există auto decît aşa şi nici decum cicluri de reversibilitate. Dac'a hi să hie ca densitatea materiei să depăşască densitatea critică şi să nu mai poată astfel să fie susţinută expansiunea iar universul să intre astfel în faza de implozie nu există nici o teză sau teorie sau mai ştiu io ce posibilitate ca discursul nostru din momentul acesta, indiferent de poziţie, să ştie, sau să acopere, ce o să se întîmple "după" Big Crunch. Deci... săgeata timpului nu articulează nimic cu veşnicia pentru că este în natura timpului însuşi, şi a spaţiului evident, să fie intra-universal şi nu extra-universal... iar timpul putem spune că este veşnic sau limitat că-i acelaşi lucru de vreme ce se întîmplă în limitele universului acesta exclusiv. Nu există nici o posibilitate fizică sau teorietică de ieşire în afara spaţio-timpului... never ever! Însăşi o probabilă mare teorie unificată nu explică altceva decît intra şi nu extra. Aşa că "cut the fuckin' bullshit!" (căcat, da!)
"Existenţa concepţiei despre universul în expansiune care a condus la ideea unui început al universului impune o singularitate iniţială a universului. Ipoteza singularităţii iniţiale a avut obiecţii. Mai întâi se spunea că premisa conform căreia universul se dilată în toate direcţiile cu aceeaşi viteză nu corespunde întocmai realităţii. În practică expansiunea este puţin asimetrică şi când o parcurgem înapoi nu putem ajunge la o singularitate iniţială. Dar teoria gravitaţiei a lui Einstein care a condus la diferite tipuri de universuri a confirmat posibilitatea existenţei singularităţii iniţiale. Apoi s-a obiectat că datorită presiunii este împiedicată formarea unei singularităţi iniţiale. Dar presiunea este o formă de energie şi conform ecuaţiei lui Einstein ce relaţionează masa cu energia, la o creştere suficientă a presiunii se creează o forţă de atracţie gravitaţională ce se opune respingerii pe care , de obicei, o asociem cu presiunea.
O altă obiecţie a fost aceea prin care se afirma că singularitatea este doar un produs al imaginaţiei, deoarece în realitate nu poate exista un punct cu temperatură şi densitate infinite. Dar singularitatea iniţială nu trebuie definită doar ca un punct real cu aceste caracteristici, ci şi ca un punct de unde raza de lumină nu mai iasă. Singularitatea iniţială poate avea şi caracteristicile de temperatură şi masă infinite (cum prevăd unele variante de univers în expansiune) dar totodată poate constitui un punct în care continuumul spaţiu-timp este anihilat, lumina neputând să ne mai dea vreo informaţie asupra singularităţii. În felul acesta este păstrată taina începutului (o vedere mai apropiată de concepţia religioasă). Existenţa unei astfel de singularităţi a fost demonstrată de matematica elegantă şi rafinată a lui Roger Penrose. Acestuia i s-au alăturat fizicieni ca Hawking, Robert Geroch şi George Ellis."
Problema singularităţii iniţiale nu poate fi pusă decît ca punct real, şi este cu atît mai real cu cît lumina nu-l poate depăşi, iar o singularitate înseamnă un punct de masă, care este dată dreacului de reală. Io de lumină ireală n-am auzit de vreme ce lumina este materie, adică fotoni. Aci vorbim în termeni de fizică, evident, şi nu de imaginaţie bogată a unora. Şi poate că dacă tot a amintit de singularităţi musiu Lebeniţă trebuia să spună şi de teoria lui Hawking cum că găurile negre nu sunt chiar aşa de negre cum se credea la început şi asta datorită principiului de nedeterminare a lui Heisemberg care afirmă că poziţia şi momentul (pentru noi viteza) unei particule sunt invers proporţionale, adică, cu cît ştim mai exact una dintre coordonate cu atît o ştim mai puţin pe cealaltă. Asta face ca în orizontul evenimentelor (care este lumita unei găuri negre şi care este un spaţiu circumscris, limitat, cognoscibil relativ) o particulă să poată depăşi viteza maximă admisă de Einstein, adică viteza luminii, şi să scape de cîmpul gravitaţional al găurii negre, care, btw, nu e infinit, ci doar mai mare decît un cîmp care permite luminii să treacă, şi nici de masă infinită (gaura neagră adică) ci doar de masa totală a particulelor ajunse în ea... la fel cu temperatura. Nu există mărime fizică "reală" şi infinită! Este, fizic vorbind, o contradicţie în termeni. În lumea fizică, domnu injinier, mărimile sunt discrete nu infinite! Doar prostia matale este, se pare, infinită! Dar nici asta nu-i posibil, aşa că sorry! În plus continuumul spaţio-temporal nu este anihilat şi nici nu e probabil să fie anihilat, că nu suntem nici la Auschwitz şi nici nu ne dăm cupărerea... ştim! Adică, este chiar intrerupt! De aia s-a ajuns la numele găurii negre pentru că ce intră nu mai iese şi asta înseamnă că locul respectiv este o singularitate, asta înseamnă că traiectoria, dreaptă, a unei particule se continuă însă în interiorul extrem-gravitaţional al găurii negre. Dacă lumina nu mai iese, sau şi dacă iese, tot nu putem afla mare lucru decît că, dacă iese, în timp gaura neagră o să piardă destulă masă şi o să devină o pitică roşie sau o altă stea neutronică obişnuită şi nicidecum nu este un mister ci un fapt fizic deja observat.
"Premisele acestor demonstraţii sunt: mai întâi există o materie suficientă în univers şi apoi forţa de gravitaţie este de atracţie. Teoremele din matematică au avantajul că nu ne cer o cunoaştere detaliată a structuri universului. Ele ne oferă posibile ipoteze aplicabile universului nostru, care ne dau garanţia unei singularităţi iniţiale doar printr-o cale matematică. Dacă se constată că respectivele ipoteze nu sunt compatibile cu realitatea atunci fie putem spune că nu a existat nici o singularitate iniţială, fie că nu se poate spune nimic despre această singularitate. Până în prezent cele două premise (suficienţa materiei din univers şi proprietatea de atracţie specifică forţei gravitaţionale) au fost confirmate de realitate.
Astfel, existenţa unei singularităţi iniţiale, dar care scapă investigaţiilor noastre făcute pe baza legilor fizicii pe care le cunoaştem permite doar afirmarea unui început al universului. Însă despre acest început cosmologia ştiinţifică poate să ne spună prea puţin, această perspectivă fiind favorabilă întâlnirii cu viziunea religioasă despre lume. În singularitatea iniţială legile matematice precum şi legile teoriei relativităţii generalizate aplicabile continuumului spaţiu-timp nu mai sunt de folos, deoarece e vorba de o realitate mai presus de ceea ce ştiinţa poate cuprinde. Deoarece ştiinţa nu poate depăşi creatul, iar în cazul singularităţii iniţiale suntem la limita creatului, în asumarea limitei ca o şansă există posibilitatea întâlnirii cosmologiei ştiinţifice cu teologia, a creatului cu necreatul."
Indiferent de sensul noţiunii "suficient" nu trebuie cumva să se înţeleagă prin asta "infinit". Doar în cazul, absurd şi total contra tuturor datelor şi legilor fizicii, acesta universul se poate extinde la nesfîrşit. Însă nici asta nu garantează infinitatea expansiunii. Nu suficienţa ci forma materiei este importantă. Cum legea entropiei nu se poate contrabalansa la infinit, adică particulule simple, uşoare, tind spre particule mai grele, la un moment dat expansiunea universului se va stopa. Expansiunea înseamnă răcire iar răcirea înseamnă tot mai puţină materie uşoară, energetică şi invers... adică universul se consumă. La un moment dat universul o să moară din punct de vedere energetic indiferent dacă asta înseamnă un echilibru încremenit sau o implozie, adică o reversibilitate a săgeţii spaţio-temporale. Însă ştiinţa nu lucrează cu creatul... ci cu fizicul. Pe ea nu o interesează dacă ceva este creat sau a apărut inexplicabil. Pentru ea e important că există. Aşadar sensul întîlnirii teologiei cu ştiinţa este inutil de vreme ce ştiinţa'şi epuizează discursul indiferent de teologie sau mai ştiu io ce teorie care să vrea să ne spună despre cum stăteau lucrurile înainte de a se apuca Dumnezeu de făcut lumea. Însăşi Sfîntul Augustin amuţ 17 secole considera că este o tîmpenie să ne gîndim ce făcea Dumnezeu atunci.
Pentru că deja m-am plictisit de aberozele personajului o să sar mai spre sfîrşitul articolului:
"Articularea este poziţia care fructifică într-un mod fecund relaţia dintre teologie şi ştiinţă. Ea depăşeşte unilateralităţle concordismului şi neconcordismului, făcând posibilă întâlnirea teologiei cu ştiinţa într-un dialog constructiv, fără a forţa limitele ştiinţei, dar totodată fără să abdice de la Revelaţie. În plan ontologic Dumnezeu este relaţionat cu lumea fără să se identifice cu ea. În plan epistemologic ştiinţa se poate întâlni cu teologia pe tărâmul metafizicii. Teologia se întâlneşte cu ştiinţa în plan filosofic. Discursul teologic nu trebuie să dea direct constantelor universale din cosmologie o explicaţie teologică. Dar într-un plan filosofic aceste constante ştiinţifice pot fi integrate într-o perspectivă finalistă subsumată viziunii teologice asupra lumii."
Teologia se întîlneşte cu ştiinţa în plan filosofic... de parcă filosofia e un fel de birtuţu din sat la care mere tătă lumea să mai schimbe cîte o părere culturată! Hai sictir! Da' teologia cu filosofia pe tărîmul cui se întîlnesc?! De cînd este planul ontologic o zonă teologică? De cînd are ştiinţa un plan metafizic? Nenicule... hai să nu ne aberăm şi să nu confundăm oalele! Cînd depăşeşte fizicul omul de ştiinţă intră în filosofie... unde e posibil să nu se mai priceapă şi să înceapă să se abereze. Cînd vrea să asume domenii care nu's ale lui teologul se aberează direct! Oare în care dintre lumile posibile teologia poate obstrucţiona, chiar şi în cel mai mărunt mod posibil, ştiinţa? Astfel de catastrofe de aberoze apar cînd un teolog încearcă să explice ceea ce e inexplicabil atît pentru el cît şi pentru ceilalţi depăşindu-şi domeniul şi intrînd cu cizmele din grajd în salon! Marş afară!
"Creaţia din punct de vedere teologic nu presupune în mod necesar un început metafizic şi cu atât mai mult unul natural. În schimb începutul metafizic presupune creaţia în sensul de legătură internă între Dumnezeu şi lume. Dar începutul metafizic nu presupune începutul natural. E vorba de un univers static, perfect, fără limite temporale sau singularitate iniţială ( o imagine similară este vehiculată de creaţionismul ştiinţific fixist). Începutul natural nu implică neapărat creaţia (avem doar o singularitate fizică sau geometrică), şi nici începutul metafizic pentru că nu descrie o apariţie din neant a materiei. De aceea trebuie multă prudenţă atunci când se face o legătură între creaţia teologică şi big bang (începutul natural)."
În afară de "începutul metafizic şi cel fizic (natural)" ce fel de început mai poate exista? În care din metafizicile posibile începutul nu duce direct şi necesar spre un început natural, fizic? De unde dracu a scos chestia asta cu singularitatea geometrică?! Singularitatea în matematică este un concept, un spaţiu de joacă al matimaticienilor, şi nici decum un set de regului care să se extindă realului fizic... fără extrem de multe amendamente.
Mă opresc aici pentru cîteva concluzii. Este clar că amestecînd ştiinţa cu filosofia şi cu teologia domnul nostru a uitat de unde a început, unde trebe să se gate, şi mai ales ce are de demonstrat. Ne-a lăsat cu nici o soluţie şi cu senzaţia că ştiinţa este mult prea departe de intelectul atrofiat al teologilor... dacă cumva există unul... despre filosofie ce să mai vorbim. Asta se întîmplă cînd persoane fără destule studii în nici un domeniu abordează un subiect atît de vast. Şi dacă numa s-ar opri aci... însă tot ei, se pare, sunt cei care dau măsura a ceea ce tineretul trebuie să înveţe. Cum de astfel de persoane pot să cîştige încrederea prostimii rămîne pentru mine un mister. Cum de permitem încă existenţa lor în structurile de decizie, şi nu numai, este un alt mister. Misterele astea sunt la fel de adînci ca misterul creaţiei pentru domnul Lemeni. Cu siguranţă au aceaşi cauză... un Dumnezeu, atotputernic şi discreţionar, maliţios şi relativ dobitoc dacă este în stare să susţină astfel de nulităţi. Dacă astfel de oameni sunt puşi să traducă tezele teologice ale unor mari gînditori, pe care omenirea asta, aşa cum e ea, a reuşit să-i dea de-a lungul timpului, pentru copii noştii atunci sunt convins că sunt exact ăia pe care-i merităm!
* Articol pentru prima ediţie a Pastilei de Filosofie de Marţi de pe RoCultura
Posts
