Pentru cei care nu mă cunosc

AVE MOI!

Eu, în cazul în care n-aveţ cultură şi nu mă ştiţi, sunt un om de afaceri, filosof, blogger. Provin dintr-o familie cu puternice tradiţii de stânga. Susţin un doctorat în filosofie. Opiniile mele politice sunt de stânga, anti-fundamentaliste şi tolerante. Mă consider un discipol al Preşedintelui Ion Iliescu şi un admirator al marelui om politic Adrian Năstase. Din data de 25 februarie 2008 sunt şi membru P.S.D.

Sunt în blogroll la Ilici pentru că sunt tare, pentru că sunt vertical, pentru că nu sunt lingău ca ăia de's pretinşi filozofi şi tot timpu-l calomniază pe Soarele Patriei, pe Idolul Inimilor Tinere şi Marele Bloger Preşedintele Ion Iliescu (Trăiască! Trăiască! Trăiască!)... Pe lîngă asta mai sunt şi în blogroll la "chiar" poeta, Absoluta (cu majusculă), prostituata sacră, poeta Maria Barbu, care este cea mai delicată făptură şi care este un specialist în reîncarnare, adică s-a reîncarnat de prea multe ori (înseamnă că are carnea groasă pe obraz?!), şi astfel ne reprezintă cel mai bine în Parlamentul European. Sunt şi în blog la copilul revoluţionar Gabriela Savitsky care este o luptătoare, o fruntaşă a partidului, care de cîte ori cineva-l calomnează pe Ceauşescu, ăăă pardon, Iliescu, face grevă şi nu mai scrie pe blog, dar îi trece iute şi uită repede. Nu sunt în blogroll la Bombonel şi nu înţeleg de ce ilustrul om politic, marele om de cultură şi artă Adrian Năstare continuă să-l ţină pe Adrian Ciubotărelu în blogroll, cel care a avut nesimţirea să-i ceară Preşedintelui să-l scoată din blogrollul dînsului, cel care a muşcat cu josnicie mîna întinsă de Părintele PreaIubit al Patriei cu atîta iubire şi prietenie! Pentru toate doamnele inteligente şi sensibile din Partid am o dedicaţie muzicaţă:


Eu cred că nu a existat comunism niciodată, că Lenin a fost doar un drăgălaş cu probleme de adaptare, iepuraşul de el, săracu, ce presiuni a putut să îndure de la nesimţiţii ăia de burghezi. De asemenea eu cred că Noica a fost un filolog etnicist cu minusurile lui. Ce-l salvează totuşi e că l-a citit pe Lenin în puşcărie, şi bine că a făcut puşcăria că asta i-a mai scos aerele de burghez din cap, dar asta nu-l face nicidecum filosof, iubitor de înţelepciune, aşa ca mine şi ca ilustrul meu maestru domnul preşedinte Ion Iliescu, Fiul Iubit al Ţării, Conducătorul Inimilor Noastre, Cîrmaciul Vizionar şi Înţelept pe care Ţara Asta L-a avut de cînd s-a stins Tovarăşul Secretar General Nicolae Ceauşescu şi Ilustra lui Soţie Doctor Academician Elena Ceauşescu.

Poate n-aţ observat dar noi, intelectualii din Partid, mereu avem un motto la blogurile noastre, pentru că mai toţi suntem nişte scriitori talentaţi şi înăscuţi şi ne place să ne auzim vorbind şi să ne citim scriind, din marii gînditori ai lumii ca să arătăm tuturor cum mustim de cultură, cum am supt, şi sugem încă (sic!), de la Ceauşescu şi de la Ilici cultura şi spiritul revoluţionar deopotrivă. De aceea vrem să intraţi toţi în Partid, să reînviem ce-am avut acum 20 de ani, să reînviem Partidul, Poporul, Patria... URA! URA! URA!

VOTAŢI PSD
PENTRU CA ÎMPREUNĂ SĂ REÎNVIEM...
URA, URA, URA!

Cerere publică

Băh Sergiule, Aia Mică zice (în sensu că te roagă mumos) să scoţi chestia aia de la Trilulilu cu ala care-i dă peste gură la crocodil că ei îi place crocodilu şi ăla o enervează! 10x man

Sunt slabe speranţe...

... să mă reabilitez... azi am fost la produs cît să-mi iau ţigări şi suc şi-mi bag pula'n ele de job-uri atăta vreme cît sunt alţii care să muncească pentru mine... nu sunt inconştient doar indolent şi mă cam doare'n pulă de cei care vor să mă responsabilizeze. O să fiu responsabil cînd o să moară tăţi cretinii care-mi bat la uşă sa-mi ceară bani... cică împrumt... sugi pula şi tu şi ăla cu care bei! Dacă am 100 e ca să beau io de banii ăia băh pulică! Mă scapă rîsul pe mine cînd aud de cîrnaţi inocenţi care sug cultura cum sug pula şi privesc doar cotoare de cărţi căcate de alţi căcaţi ca ei... hai sictir!

No comment II

De la Anca:

No comment

De la Injiner:

Katyn: din seria să-i facem trafic la musiu Mihnea Georgescu

Mi-o zis Vitalie că-i fain... la ruşi ajunge mai iute... la noi mai greu. Nu contează. Pînă la urmă l-am găsit şi aseară l-am văzut. Întrerup aci că trebe să merg la produs... revin!

***

Am revenit... şi mă aştepta un mes de la Adrian... să citesc aici, care critica asta, şi răspunsul personajului aici. O altă atitudine faţă de alt post al "lingăului" aici.

Boon... deci... io m-am saturat de filme cu nemţi şi ruşi şi să văd holocaustul din toate unghiurile şi cu toate detaliile şi să citesc despre şi să aflu despre şi să mi se tot spună cît de naşpa au fost nemţii, cît de naşpa au fost ruşii, pormă cît de marfă au fost americanii şi pormă cum s-au transformat, peste noapte, în de 3x naşpa şi alte căcaturi politico-torţioniste de căcat! Asta-i labă! Labă tristă în batistă! Acu' 50 de ani poate că filme precum Katyn mai mereau, dar acu nici vorbă! Mereu filmat un copil, o femei, bicicleta, cîinele, soldatul, cruzimea, baba, moşu şi pula calului mai ştie ce chestie de căcat precum ofiţerul german sau rus care mai ştiu io ce pula mea face cu piştolu'. Să-i fut... pă tăţi!

Ălălalt deştept se apucă să-mi zică cum că Iliescu e de treabă... şi nu-i singuru... Ciutacu, cînd a prezentat în nuş ce emisiune blogul lui Ilici şi un interviu telefonic cu el se erija şi el în ţambalagiu al "preşedintelui". Nu mai ştiu pe unde e filmul... la Adrian undeva... în fine, nu contează.

Io am trăit în vremea comuniştilor şi ştiu că există comunism aşa cum există Camus, Sartre şi alţi deştepţi de genu. Şi mă doare fix în pulă de treaba asta! Şi mă doare fix în pulă că Iliescu şi-a tras faţa umană peste faţa comunistă de căcat ca să trăiască liniştit. Adică a crezut careva că Iliescu şi comuniştii lui o să dispară? Hai să fim serioşi! Că vine cîte un lingău de ăsta să-şi facă poze cu Ilici şi să-l critice pe Adrian că nu vrea să fie în blogroll la Iliescu e fix frecţie la piciorul de lemn... căcaţi cu mac ca ăsta sunt pe toate gardurile indiferent că e doctorand la Filosofie şi ştie expresii în latină (ne sutor ultra crepidam, Adi, trebe să recunoşti totuşi că expresia asta o găsit-o fain, deşi nu cred că a citit Istoria Naturală a lui Pliniu cel Bătrîn) şi semnificaţia lui zofos în greacă... asta e iar fix pula! Măi dragă... şi io sunt doctorand... şi ştiu cum se face un doctorat, şi mai ales unul la distanţă. Toţi tîmpiţii fac, sau pot face, un doctorat. Eu sunt unul dintre ei! Şi este fix pula! Mă cac pe el doctorat! Poţi să faci 10 doctorate şi tot prost cu primură rămîi! Cine are impresia că dacă-i pupă'n pulă pe Băse, Ilici, Bombo şi alţi căcaţi cu mac ajung undeva se înşală brusc şi irevocabil.

În fine... tot ce am scris mai sus este din punctul de privire al celui care ştie că el şi politica sunt două curve care lucră în oraşe diferite şi nu se cunosc! Nu este o critică a lui Ilici, sau a lui Băse, sau a mai ştiu io ce lingău... e expresia durerii la 2 m în faţa pulii care mă încearcă actunci cînd aud cum pretinşi oameni de cultură, intelectuali, pupă în pulă căcaţi politici, indiferent de coloratură! Pentru mine, care totuşi nu stau prea bine cu cultura secolului 20, este un semn clar că personajele respective nu ştiu nici 1 la sută din cît ştiu io pe tema respectivă... iar io nu ştiu nimic, cum spuneam! Măi dragilor... deci, nu pă cine pupi în pulă contează... ci faptul că pupi în pulă! De acolo mai departe totul e zofos... care btw înseamnă tenebre!

Auguri!

Biblioteca Medievală

Nu ştiu cum e la voi dar la mine e nasol... că uit ce cărţi iau şi risc să-mi recumpăr unele volume... aşadar am decis să fac o listă. În trecut am avut o listă în Excel... de fapt încă o mai am. Mai apoi am făcut chiar o interfaţă mai prietenoasă în Access şi am reuşit să pun cîteva titluri într-o mică bază de date. Apoi am făcut o aplicaţie în Visual Basic dar pe care n-am reuşit s-o finalizez nici azi... e gata doar în proporţie de 50 la sută, sau ceva de genul. Nu m-am gîndit să caut pe net la vremea cînd am demarat proiectul respectiv iar mai apoi am abandonat ideea cu listele. Nu de mult, fiind în Germania, am dat întîmplător peste un link la un progrămel de inventariere a cărţilor iar de acolo am pornit să caut un program serios cu care să-mi pot inventaria cărţile. După diverse eşecuri şi căutări am descoperit BookCAT, versiunea pe care o am io este 7.12, dar cred că deja există 8.22. Este unul din cele mai complexe programe de inventariat cărţi şi pînă să ajung la el am văzut destule. Ăsta e bun... din păcate nu are acces la baze de date romîneşti aşa că nu pot să-mi caut cărţile româneşti pe net şi să import datele despre ele... cu alte cuvinte tastez la greu ca să le introduc. Programul însă e bestial... are cîmpuri pe care nici nu pricep la ce ajută, asta în secţiunile dedicate, plus o secţiune custom în care mai poţi adăuga ce vrei tu.

Nu cred că pe mulţi o să intereseze dar asta e bine... m-am gîndit să fac o listă cu cărţile de filosofie medievală traduse la noi, mai exact alea pe care le am io. Am făcut o listă asemănătoare cu cărţile lui Toma din Aquino aici aşa că nu o să le mai pun şi pe acelea. Evident lista este cu textele primare şi nu vreau să includ literatura secundară dedicată perioadei. Nu o să includ aici şi acum această listă pentru că, după cum văd din maldărul de cărţi din dreapta mea, sunt peste 50 de titluri ci o să re-editez la un moment dat postul adăugînd lista respectivă. Din păcate pot să ofer doar o listă incompletă: (1) pentru că sunt texte, din Augustin, de exemplu, pe care încă nu le am şi (2) pentru că e posibil ca să nu am toate titlurile aici cu mine, adică o parte din ele e posibil să fie la Brad. Cînd o să am o listă cît de cît completă o să o pun aci. Pînă atunci aştept de la voi orice indicaţie cu privire la ediţii şi volume apărute la noi care să cuprindă perioada Plotin-Descartes, incluzîndul pe primul şi excluzîndu pe ultimul.

Ca o paranteză, aseară, am fost cu Micuţa să ne întîlnim cu Alex, să ne dea ultimul volum din Eneade, pe care l-a rugat Micuţa să-l comande pentru noi dar el e uituc ca mine aşa că a trecut o vreme pînă să-l aducă, şi l-am întrebat cum de nu se apucă nime, o echipă adică, să traducă tratatul lui Albert cel Mare De causis et processu universitatis, care este un tratat extrem de important în economia unor dispute ale secolului 13, şi 14 chiar, şi care a avut o influenţă imensă prin erorile, asumpţiile şi terminologia sa. Răspunsul său a fost următorul: (1) este nevoie de cineva familiarizat cu terminologia în care s-a tradus la noi Timaios (Platon), şi eventual De anima (Aristotel) (2) este nevoie de cineva care să ştie filosofie arabă, să ştie cum a fost preluat Plotin şi Proclos în filosofia arabă şi să ştie felul în care au fost traduse o serie de texte aparţinînd culturii arabe... în plus este un tratat care nu se poate realiza fără o traducere serioasă din Dionisie pseudo-Areopagitul, adică tocmai linia latină de receptare în cultura medievală tîrzie a neoplatonismului. Scrierile lui Dionisie, care la noi sunt 2, aparţin una, cea de la Institutul European, 1994, traducere de Cicerone Iordăchescu, unei perioade de mult trecute, iar cea de la Paideia, traducere de Stăniloaie, unei viciate terminologii bisericeşti care n-are nici în clin nici în mînică cu problema şi cu tratatele lui Dionisie... din păcate pentru figura lui Stăniloaie. Aşadar, Albert cel Mare nu o să apară curînd... tot din păcate. La noi s-a tradus la Univers Enciclopedic 2001 tratatul Despre Destin al lui Albert cel Mare, dar şi tratatul Despre 15 probleme, IRI 2000, în compilaţia de texte Despre unitatea intelectului iar cine este curios acolo găseşte raţiunile răspunsului lui Alex.

Poziţia sa filosofică (a lui Albert cel Mare) este una interesantă fiind printre primii, sau dacă nu chiar primul, dominicani care au manifestat un interes special pentru Aristotel, şi aplicarea lui la gîndirea şi contextul creştin, dar un Aristotel care trecuse deja prin filtrul neoplatonismului atît latin (slab reprezentat) cît şi arab (extrem de bine reprezentat) fără ca Albert cel Mare să realizeze plenar treaba asta. Albert se vede pus într-un context în care chestiuni precum putinţa lui Dumnezeu de a cunoaşte singularele nemediat de intermediarul universalităţii inteligenţei celeste sau putinţa lui Dumnezeu de a acţiona asupra celor din lumea sublunară, cele coruptibile adică, direct şi nu prin intermediul mişcării circulare perfecte a astrelor, adică prin teoria destinului şi influenţei astrale asupra vieţii omului, toate acestea asumate fără a atinge posibilitatea existenţei liberului arbitru, teză extrem de importantă şi dificil de salvat într-o lume ierarhică, se puneau în mai toate disputele universitare. Din felul în care aceste probleme sunt puse se vede clar că teoria ierarhiei era în vogă iar Albert este unul din susţinătorii ei. Însă teza ierarhiei era un amalgam de Plotin, Proclos şi cerul din Timaios (Platon), De anima şi Metafizica IX (Aristotel). Toate acestea prin medierea directă a unui tratat anonim întitulat Liber de causis şi care pînă prin 1268 a fost considerat tratatul de teologie al lui Aristotel. Pentru Albert, dar şi pentru Toma din Aquino, o theologia aristotelis ar fi fost o mană cerească, o posibilitate, unică de altfel, de a legitima necesitatea introducerii lui Aristotel, sau suprapunerii lui, tezelor creştinismului şi citirea lor în cheie peripatetică. Din păcate, sau din fericire, nu se întîmplă aşa, Toma cu cîţiva ani înainte de moarte realizează că Liber de causis nu este ceea ce se aştepta, şi chiar scrie undeva că răpus de moarte Aristotel nu a mai putut da un tratat de teologie, adică omul era clar convins că Aristotel avea ceva de genul ori scris ori în intenţie, retractează o serie de teze şi explicaţii, o mea culpa tardivă şi care duce la condamnările lui Tempier din 1277.

Albert urma să fie ingenios... într-un fel el este mult mai savuros decît Toma. Soluţia sa a fost: există o analogie între ierarhia universală şi facultăţile omului, însă toate facultăţile ţin de suflet. Ce bine că Aristotel a dat acea ambiguă definiţie a sufletului ca "act prim al corpului natural dotat cu organe" lăsînd totuşi intelectul fără organ corporal şi făcîndu-l analogic elementelor cereşti. Adoptînd soluţia lui Averroes, analogia suflet-cer, Albert citeşte Liber de causis mult mai uşor şi mult mai relaxat găsind aici răspunsul la problemele sale. Dacă sufletul este instrumentul inteligenţei, adică în ordinea ierarhică sufletul este mai jos decît inteligenţa, iar sufletul este responsabil de mişcarea astrelor, şi suprapunînd aici principiul analogiei de mai sus, atunci determinismul astral este necesar şi el vizează doar lumea corporală sublunară dar NU şi intelectul uman, care, fără organ corporal, deci neinfluenţabil direct de mişcările cereşti, este direct influenţat de inteligenţă şi astfel teza liberului arbitru se păstrează precum şi cea a determinismului astral.

Rămîne să re-editez cîndva postul şi să adaug lista promisă... pînă atunci: la bună lectură!

Ce-au zis cetitorii. Despre legea cititorilor

E posibil ca 169 de persoane să-şi fi exprimat opinia cu privire la blogul meu? NU

E posibil să am 169 de cititori serioşi şi interesaţi? NU

E posibil să mă înşel? Always

Dintre cei 12 care-au spus că nu mai dau veci p'aici eu am fost de 2x. În plus, dacă ştergi cookiurile poţi vota din nou. Aşadar... mai puţini votanţi decît pară să fi fost. La fel, mulţumesc celor care m-ar ţuca deşi ştiu că nu's atîţia. Majoritatea întrebărilor (5 din 6) sunt depreciative general la adresa mea sau a blogului iar singura pozitivă este la adresa mea şi nu a blogului. Pollul ăsta a fost o joacă. Nu cred că mai fac altul curînd.

Legea cititorilor e că cel care scrie trebuie să scrie celor ce citesc şi să ţină seama doar de cei care citesc. Cred că blogul nu este aşa. De aia e blog personal... personal al meu şi nu al celor ce citesc. Asta-mi dă privilegiul de a decide asupra lui. Vouă posibilitatea să nu mă citiţi. Cei care scriu blog pentru cititori nu m-au impresionat niciodată. Pentru asta există ziare. Blogul nu este un spaţiu public (ci este într-un spaţiu public) şi o să fiu mereu împotriva acestei afirmaţii. Este un spaţiu privat accesibil public, sau publicului. Casa este un spaţiu privat, dar se vede de afară. Adică este publică. Vizitarea unei case, ca şi a unui blog, este un act de violenţă, de intruziune, de dez-intim-izare. O dezintimizare aceptată tacit de ambele părţi, dar o dezintimizare totuşi. Iar cei care nu pătrund în spaţiul unei case, sau al unui blog, cu acest sentiment mai bine să nu mai dea pe aici veci! Dacă uşa unei case este deschisă asta nu înseamnă că locatarul invită pe oricine să intre, sau oricum nu invită, însăşi invitaţia este o marcă a personalului, căci într-un spaţiu public nu ai nevoie de invitaţie spre a pătrunde. O uşă deschisă marchează totuşi un spaţiu al uşii, al trecerii de la public la privat. Nu intri într-o casă străină şi te apuci de dat ordine. Eventual, într-un prim moment, te familiarizezi cu geografia locului, dacă eşti curios întrebi, faci remarci, te bagi în seamă mai exact. Nu eşti şef într-o casă care nu-i a ta pentru simplu motiv c-ai ajuns în ea, şi ai ajuns în ea fiindcă uşa era deschisă.

Nu poţi deci cere ca ea să fie altfel decît este. Ea este aşa cum este şi asta o face specială şi în primul rînd ne-a-ta! Ea este străină, o străină cu care te poţi familiariza tocmai datorită extraneităţii sale... şi mereu străină o să fie.

Aşadar, mulţumesc celor care mă citesc fiindcă rezonează într-un fel cu ce spun, nu scriu ce scriu pentru voi, sau pentru altcineva... ceea ce scriu scriu pentru mine, chiar dacă uneori textul pare un dialog, o recomandare, o întrebare, etc. Mulţumesc că înţelegeţi asta şi spre să mai rămîneţi în vizită pentru că este o vizită la mine acasă, în spaţiul meu!

Leapşa arogantă

Primit prin trecuta, dar totuşi prezenta, de la nea Cozmos una bucată leapşă politică-cinematografică pe care musai s-o fac... că-i cu somaţie. Ce nume să dau filmului inspirat de faptul real al irealităţii întoarcerii lui Bombo, maestrul de ceremonii al termopanelor şi caselor, magistrul artelor şi culturii de muzeu, la cîrma CC al PCR, aka FSN... ăăă PSD? Pula mea... că mă tot încurc în denumiri.

Bombo e un tradiţionalist, el nu e nici băiatul relbel Tări, nu e nici cîrmaciul dispariţiei flotei, e nu e pe minus. El e pe plus. El adună, adaugă, construieşte... în felul lui, evident. Filmul reîntoarcerii sale nu este un Re-loaded, el este mai mult de acţiune şi de aceea se va numi "Să-mi spăl termopanu cu uleiul de frînă de la Hareleiul tău" din mai multe motive: (1) pentru că fără ulei de frînă Tări nu o să mai poată pune frînă şi o să se izbească, ca mine, de gardul propriei construcţii din cărţi de joc, (2) termopanul lui Bombo nu o să fie mai curat însă o să fie unsuros, că ţine de meseria datului la buci să te dai cu unsoare şi tot de meseria capului PSD-ului să fie uns cu toate alifiile. Însă cel mai important şi cel mai important, şi cu asta ne inserăm în discuţia despre filmul The Godfather, Naşul Ilici trebe moştenit, dar el nu se poate moşteni fără să-l ungă pe Bombo, care astfel cu mirul, aka uleiu de frînă, o să devină marioneta pe viaţă (pe viaţa lui Ilici), studentul eterat, a lui Ilici... sonfather-ul comunismului cu faţă umană, şi cur tăbăcit, de sorginte vetero-gorbaciovistă.

Să le urăm aşadar filmare uşoară şi bun venit pe platou... chiar dacă n-au părăsit niciodată platoul. We're back in business!

The Godfather... adică Naşul

Pacinoti cînd era tinerel în primele 2 şi mai bătrînel în ultimul. Fain film... din cînd în cînd se cere revăzut. Kay, nevasta din film a lui Pacinoti, nu pricepe ce e cu "I just wanted to protect my family" mai cu seamă politica lui "dacă nu ucizi, in this business, eşti ucis"... şi nu doar tu că prima dată se începe cu cei apropiaţi. O politică foarte interesantă, la fel de interesantă ca lupta pentru legalitate. Ideea că orice afacere serioasă şi mare are în trecutul ei o crimă cel puţin, undeva la începuturi, e periculoasă şi te pune pe gînduri dacă cumva nu e imposibil altfel. Este natura oricărei inteprinderi de amvergură legată esenţialmente de crimă? Eşti nevoit să-ţ "aperi familia" de la început sau doar pe parcurs?

Celebrele expresii "o ofertă pe care n-o poate refuza" şi "trecutul la saltele" sunt metonimii ale aceleişi viziuni violente şi criminale care nu scuză, evident, dar nici nu acuză de vreme ce legea este prin sine o instituţie violentă şi nu una absolută sau transcendentă. Legea se impune, se susţine iar călcarea ei în numele altei legi, a "afaceii", care este la rîndul ei violentă şi susţinută prin forţă represivă devine astfel, poate, legitimă.

Natura intimă a naşului, care în limba noastră pierde din semnificaţiile originare, este de dătător de legi. Este God-The-Father. Legea Naşului este Legea supremă. Şi nu doar atît, legea Naşului este de natură să fie susţinută impusă prin forţă, prin represiune în caz că este încălcată, şi să impună sancţiuni cînd este cazul. În practica iudaică un "naş" era o persoană de forţă, el violenta. El nu doar garanta siguranţa copilului, el "lua" copilul de la mamă şi-l ducea la circumcizie, sau "ţinea" copilul pe parcursul tăierii împrejur. Existenţa unei astfel de personaj este prin natura ei violentă dar şi protectoare. Violenţa şi protecţia vin împreună. Dacă nu există o ameninţare protecţia e superfluă, dacă există protecţie este pentru că ameninţarea poate să apară oricînd. Aşadar, natura "naşului", a lui Dumnezeu pînă la urmă (pentru că nu Dumnezeu te taie împrejur, el doar te ţine şi te duce (spre El), şi-n Numele Lui eşti tăiat), este de a susţine prin forţă o lege proprie, dată unei familii şi asumată mutual de membrii ei. Dumnezeu se supune legii pentru a asigura efectivitatea ei.

Critica "naşului" este una greşită prin însăşi raportarea ei la un imperativ, sau lege, "mai mare". Nu există lege mai mare decît a Naşului... doar Naşul este peste legea naşului însă tragismul filmului, şi al ideii înseşi, este că Naşul înceracă şă-şi depăşească propria lege, care astfel nu mai este susţinută prin forţă represivă şi autoritatră, prin Autoritatea Lui, a Nşului, şi prin asta el decade din dreptul auto-legal de Naş şi intră automat într-o altă paradigmă legislativă.

A.A.

Deci io tot nu pricep care-i faza cu A.A.... care vine de la Alcolicii Anonimi... deci... cum puşca mea e alcolic anonim ăla care primul lucru ce spune cînd ajunge acolo este: "Hi, my name is CUTARE, and I'm an... whatever!"???

Deci... tot Chuck Norris

Ce-mi place faza aia cînd se nervează... moamă... "te sparg, să mor, m-ai enervat, te rup!"
Şi jbaf, bum, pac poc şi omul se îneacă într-o baltă de sînge... yeah... "sunt dilău... să moară mama!"

Filmele cu Chuck Norris

Ca să fie clar pentru toţi... mi-am futut tasta L şi mă enervează!

Mie-mi plac filmele cu Chuck Norris... pentru că nu există teoria evoluţiei doar o listă de animale cărora Chuck Norris le-a permis să trăiască. Iar pentru că trebuia să existe o vorbă de asta şi pentru chimişti: Chuck Norris a distrus tabelul elementelor chimice pentru că el recunoaşte doar "elementul surpriză". În fine...

Ce vroiam să vă povestesc azi este că m-am apucat să-mi scot filme cu Chuck Norris. Mi-aduc aminte că pe vremea lui Ceaşcă era o sărbătoare să vezi un film cu Chuck Norris. Cel puţin in my town. Primul pe care cred că l-am văzut io a fost Lone wolf McQuade dar ăsta e doar un nume. Filmele cu Chuck Norris nu au un nume ci sunt denumite cu sintagma "ăla cu lupu" (pentru cazul ăsta), sau în general "ăla cu..."... iar dacă nu-ţ dai seama care-i n-ai cultură! Mie-mi plac filmele lui pentru că sunt varianta karate-shit a westernurilor.

Pe vremea lu Ceaşcă era o chestie tare să ai video. Filmele se vedeau la video. Nu toată lumea-şi permitea un video... mai ales că era un fel de marfă de contrabandă. Oricum în Brad, care era un mic orăşel de mineri era ceva să ai video. Unii făceau bani din asta pentru că primeau oameni să vadă filme. Evident că după ce făceai rost de "sculă" trebuia să faci rost şi de casete... care erau înregistrări şi re-înregistrări de pe te miri unde. Chiar lîngă noi era unu la care puteam mere uneori să vedem filme. Şi pot spune că acolo mi-am început io cultura cinematografică... aia puţină pe care o am.

Noi în schimb aveam cas... aşa se numea casetofonul. Şi nu era ceva vrăjală de cas... era serios. Atîta de serios că un prieten de familie care era în bisnisul cu casete cu muzică venea la noi pentru sesiuni de înregistrări. Ne era dublu-cas, era simplu, numa că ăsta electronist fiind de meserie venea cu tot echipamentu necesar, plus casul lui, şi băga la greu. Casul ăla a trăit vo 15 ani după care a murit dînd naştere la o mică staţie de 2x3 W reali care suna destul de bine pentru necesităţile mele. În schimb astea nu erau nimc pe lîngă magurile (magnetofoanele) Kashtan. Alea rulau frate! (ce expresii am în mine!)

Update cu filme

Am descoperit că-mi este peste mînă să ţin mai multe bloguri, deşi nu le-am şters, le am acolo, însă scriu numa aci, şi deci o să pun filmele pe care le văd şi eventualele recomandări aci.

Aşadar deci! Şi deci aşadar... şi alte cuvinte de legătură şi conclusive ce se pun la coadă şi nicidecum la front, dar io's în răspăr cu toate, deci (hihi) la mine mere.

Capturing Mary
Interesant film de psihanaliză şi deconstrucţie artistică a vieţii legată în principal de o casă. Nu ştiu dacă este intenţia filmului să privim casa ca punct central şi de referinţă însă eu cred că acolo este cheia. Aşa cum am spus într-un post mai vechi o să vorbesc curînd despre ospitalitate şi case şi poveşti d'astea aşa că atît pentru acum.

30 Days of Nights
Film de groază cu vampiri la Polul Nord... sau mă rog, în zonă... în ceva zonă foarte rece în care se instalează noaptea pentru 30 de zile de unde şi titlul. Pentru amatorii de gen cred că este ok mai ales că sunt destule faze gen "sînje pă pereţi".

Black August
Negrii, politică, Panterele Negre şi încă ceva grupare de gen, un negru în puşcărie scrie o carte cu mesaj de eliberare, politic, relativ pesimist, dincolo de gratii se transformă într-o mică tragedie iar el moare stupid într-o încercare de evadare. Total bullshit.

Bordertown
J Lo şi Banderas se întîlnesc în Mexic, în ceva oraşe aproape de graniţă, oraşe care sunt folosite de nişte industriaşi pe post de forţă de muncă aproape neplătită şi pe femeile din zonă pe post de păpuşi gonflabile de luat în pulă şi ucis fără stres pormă. Filmul merge pe mai multe nivele. Cel mare, economic, în care cuvinte precum sclavie şi îmbogăţire rapidă, coaliţii între cîţiva antreprenori şi guvernul SUA apar, şi un nivel mai mic, cel al femeilor violate şi omorîte care se încearcă a fi investigat de către reporteriţa J Lo. Banderas moare şi J luptă în continuare for the big picture. În fine, e ok.

Control
Un film interesant, mai mult o biografie, despre Ian Curtis şi formaţia lui Joy Division. Personajul tulburător prin antagonismul său se sinucide la 23 de ani după ce eşuează în viaţa de familie şi cariera de singer pe fondul unor probleme psihice cauzate se pare de exces de pastile aiurea luate în tinereţe. Merită văzut.

Day Zero
Despre ce se întîmplă cînd înrolarea devine obligatorie. Trei personaje total diferite şi tot atîtea modalităţi de a asuma chestiunea. Un film interesant zic io.

Elizabeth The Golden Age
Film istorico-romantic despre Regina Elisabeta I-a a Angliei şi întîlnirea ei cu Spanish Armada în 1588. Mai multe despre războiul în sine găsiţi aici însă însă nu doar aspectul acesta este dezvăluit în film. Mie unul mi-a plăcut aşa că-l recomand.

Equilibrium
E mai veci. Eu l-am revăzut ca să-l vadă şi Aia Mică. Utopiile de tipul ăsta sunt subiect pentru multe filme. În particular ăsta are o teză interesantă cultura egal sensibilitate, desensibilizare egal fericire. Cultura este vinovată pentru dezastrele noastre mondiale în materie de război, ură, etc. Cînd spun cultură spun Beethoven, Mona Lisa, şi altele de gen... de fapt tot, chiar şi un perete tapetat cu model... Este războiul din Iraq un eveniment datorat lui Chopin?

Flood
Sfîrşitul lumii la scară redusă, de data asta UK şi nu USA, fapt pentru care nici nu se caută cauze sau scuze globale cum de obicei acţionează americanii (a se vedea The day after tomorrow sau The core) ci doar încearcă să proiecteze o presupusă discuţie despre poziţia unor porţi pe Tamisa care să oprească un eventual dezastru londonez. Dacă porţile erau mai jos nu se ajungea aci... io v-am zis şi nu m-aţ ascultat şi amu suntem pă pulă tăţi, dar ca să fiu cel mai tare şi mai tare din parcare mă şi sinucid, evident sub forma celui care trebe să meargă să facă o treabă de unde nu se mai întoarce. Pentru mine e foarte ciudată nevoia asta a regizorilor de a omorî pe careva, indiferent de faptul că astfel de evenimente produc prin sine nenumărate victime. Dar nu pricep de ce trebe să moară o parte din cei puţini pe care-i urmăreşte filmul. Oare nu de aia şi-a propus să-i urmărească? Nu trebuie să fie ăia excepţiile? Nu trebe să rămînem cu impresia că ăia aleşi sunt norocoşii? Să ne identificăm cu ei, să gîndim pozitiv. Ce sens are să te identific cu unul care trebe să moară la coadă, şi mai ales într-un mod total dobitocesc pentru care orice puţoi de grădiniţă ţ-ar da cel puţin 3 soluţii ca să iasă ok din chestie. Deci e clar că e o idee la mijloc, una pe care nu o pricep. Poate mă ajutaţi voi.

Hallam Foe
Destul de ciudat dar totuşi interesant filmul. Pe lîngă faptul că este un Claire Forlani, o tipă bună de bună dar care în filmul ăsta nu face neapărat cea mai faină figură, fiind în parte şi personajul negativ, prin asumpţii false evident, filmul e şi o psihanaliză interesantă, o schimbare de statul al tatălui şi mamei, o sagă a maturizării, un manifest al demenţei tuturor. Merită văzut, mie mi-a plăcut.

Hitman
Un alt film care are ca bază un joc pe calculator... diferenţa este: pe calculator jocul este mai "realist". Adică Hitman pe calculator mai şi moare... ăsta din film este tipul "m-a fătat mama cu dispozitiv genetic de deviat gloanţe". În fine, ce poţi să arăţi într-un astfel de film? Că există o parte bună în orice maşină umană de ucis. Mai sunt filme pe tema asta, însă cu fomei. Totuşi, pe mine m-a lăsat cu o dilemă: dacă jocul pe calculator este doar o altă formă pentru puţoi să-şi descarce libidoul nerezolvat "faţa umană" a unui ucigaş fără scrupul este o imagine pe care nu cred că vrem neapărat s-o trensmitem fără un scop anume!

Irina Palm
O bătrînă care face laba bărbaţilor ca să-i plătească nepotului ceva operaţie. Chestia cu "ce-şi face omul cu mîna lui se numeşte... lucru manual, aka labă" capătă aci un nou sens. Orice labă e în vederea unui lucru bun, unei cauze mai bune.

Juno
Adoleşcenta care rămîne însărcinată, un fel de 432 cu final mult mai puţin nefericit. Copii care fac copii. Adopţii şi probleme de familie, un film mai complex cred eu decît 432 şi mult mai interesant. De văzut, merită.

Kings Of South Beach
Un fel de labă tristă cu poliţişti sub acoperire şi cartelul drogurilor la nivel înalt în viaţa personalităţilor aşa zis artistice din USA. Slăbuţel.

Mad Detective
Film chinezesc despre poliţai şi alte investigaţii... mult mai adînc decît alte producţii de gen din USA. Teza cum că oamenii au diverse personalităţi "vizibile" şi care le dictează acţiunile este o teză interesantă, psihologic discutabilă şi analizabilă. Eu zic că merită văzut.

Martian Child
Copii cu probleme, adulţi cu probleme, John Cusack din nou scriitor. Simpăticuţ.

Michael Clayton
Un film d'ampulea la care am adormit... iar io nu adorm la filme!

Montana Sky
Bullshit american despre ferme, familii... and the american dream. Numa dacă n-aveţ ce face într-o dupămasă ploioasă...

Pistol Whipped
Steven Seagal trebe mereu să ne reamintească prin filme că el are pula cea mai mare, că el e cel mai tare, că nu-i stă nime în cale, că legea lui e Legea şi alte căcaturi d'astea.

Snow Buddies
Cred că golden retriever-ul era într-o criză de imagine pentru că a trebuie cumva boost-ată prin acest film. Evident film din categoria "ioi de fain, ioi ce drăguţ, ioi ce... etc" în care 6 pui de cînie 5 golden retriever şi un husky cîştigă o cursă de sănii... e pentru copii!

2 Days in Paris
Filmul Juliei Deply reia problematica relaţiilor umane ca şi celelalte două mari titluri în care a jucat: Before Sunset şi Before Sunrise. Este poate puţin mai comedy decît precedentele şi mai puţin filosofic însă e stilul Sergiu Nicolaescu... aşa că nu numai la noi se practică... mulţi actori au devenit peste noapte regizori... unora le şi iese chestia.

Broken
Scenariul unui film care se întîmplă şi o întîmplare jucată în regim de deja vu. Interesant totuşi.

Catacombs
Am ajuns la concluzia, cu Aia Mică, cum că ne place de Shannyn Sossamon şi am început să-i caut filmele. Aşa am dat peste ultimul ei film în care joacă şi... Cabral! Zî s'orbşti?!!! Să mor io... e naşpa să-l vezi acolo dar ăsta-i tristul adevăr. Parisul se află pe vestitele catacombe ex-massgrave şi mai nou loc de partyuri care se pot termna şi prost. O glumă macabră din care Cabral şi încă cîţiva ies morţi... iubirea noastră însă nu... şi ce-i şi mia fain e că i-ai omoară. Un film interesant pentru cei care sunt în soft-horor.

Charlie Wilson's war
Viziunea politică a felului în care s-a terminat războiul rece. Poate că una reală însă bănui că nu în totalitate exactă. Filmul merită pentru că Tom Hanks chiar face un rol fain, comic, subtil.

Dedication
Un film ciudat şi relativ stupid despre boli mentale şi iubire... uneori iese bine!

Diamond dogs
Dolph Lundgren mai bătrîn şi mai bullet proof ca niciodată. Ca să-şi spele păcatele din Universal Soldier face pe caritabilul şi mia scoate un film de tri lulele tri suscele... dar măcar e cu pac-pac.

Mai am o tonă de ele dar m-am săturat. O să revin zilele astea cu celelalte. Pînă atunci vizionare plăc(f)ută.

Personajul din figura alăturată

Azi ne-a trimis Alex un mail să vadă dacă ştim ceva despre un personaj care apare ca citare în textul Summei q. 68 art. 1 "Secundum vero Bedam et Strabum, caelum quod legitur primo die factum, est caelum empyreum... etc" . Deci, cine e Strabum?

Am făcut io puţin search pe gogu şi am găsit o altă citare din Sf. Bonaventura Opera Omnia S. Bonaventurae, Ad Claras Aquas, 1887, Vol. 3, p.542-5 şi Opera Omnia S. Bonaventurae, Ad Claras Aquas, 1889, Vol. 4, pp. 13-15 unde se face referire la un anumit Strabum iar editorii au identificat deja personajul: Walafrid Strabo (care este şi pe wiki aici). Aşadar nenea Strabum, care este Strabo de fapt, era un teolog german de secol 9, poet, dar ceea ce este interesant la el este că scrie glose. Adică este un blogger!

Nu a fost prea greu să găsesc pormă lista de texte... este aici (pentru cei foarte curioşi). Acum însă partea mai complicată este să găsesc trimiterea, ceea ce e destul de complicat mai ales că am aflat şi că referinţa la Glossa Ordinaria e falsă, opera fiind impropriu atribuită lui Strabo. Dar pentru că textul Summei discută despre Geneza 1:8,9 e posibil ca trimiterea să fie în Comentariu interliniar la cartea Genezei, Liber Genesis, şi de acolo e posibil să mă trimită prin Augustin pe undeva. O să revin cu detalii cînd ştiu şi io mai multe.

[Later Edit]

Am continuat investigaţia pe cont propriu. În momentul de faţă consider că, indiferent de autorul Glossei Ordinaria, referinţa nu este la Augustin. E posibil să mă înşel pentru că pînă în momentul de faţă nu am reuşit să fac rost de această Glossa Ordinaria.

Discuţia din Questio 68 este despre a 2-a zi de creaţie. Adică, mai exact, fiind date o serie de fapte care au loc în ziua 2 şi altele în celelalte, unele dintre ele designate prin nişte termeni ambigui, se cere să analizăm aceste chestiuni şi să le lămurim. Cam aste cred că este situaţia din punctul de vedere al Sf. Toma. Este foarte adevărat că Augustin reprezintă unul din primii paşi, dacă nu chiar primul, făcuţi în discutarea filosofică, literară, religioasă şi de mai ştiu io ce natură posibilă a Genezei. Însă, după cum ştim, Augustin este un personaj care nu ţine la rigoare. Nu ţine la rigoarea termenilor, nu ţine la rigoarea surselor, nu ţine la rigoarea sa, pînă la urmă, şi cu siguranţă nu ţine să-şi menţină părerea cu obstinaţie, ceea ce face ca, în problema discutată, el să-şi varieze drastic părerile de la De Genesi contra Manichaeos la De Genesi ad litteram. În acest context, fără o grilă clară de lectură a presupusului sau legitimului autor al Glossei Ordinaria, este foarte greu să asumi sursa corectă a textului. E posibil să fie Augustin (citat) sau altcineva, care tot citat este. Nu este prima oară cînd sursele sunt încurcate pentru că în perioada respectivă nu cred că o sursă era chiar atît de sigură iar tezele, serioase sau bizare sau de orice natură, erau atribuite mai mult prin autoritate decît prin citare exactă... fără să vreau să insinuez că nu existau şi oameni preocupaţi de surse. Vorbesc acum strict de perioada în care se presupune că a avut loc scrierea Glossei Ordinaria, sec. 9 adică. Secolele 12 şi 13, perioadă după cum se ştie marcată de o descoperire de surse fără precedent în istoria de pînă atunci, au dat la iveală o schimbare drastică de perspectivă, sau mai bine spus o diversificare serioasă în apelul la sursele "clasice". O serie întreagă de texte, corect sau greşit atribuite, au fost traduse în limba latină, majoritatea venite pe filieră arabă, din limbile arabă şi greacă. Apelul pe care Sf. Toma-l face la surse anterioare este, pe lîngă un efort de coerenţă cu o tradiţie, un apel la autoritate.

O să revin, într-un post viitor, cu discutarea problemei cerurilor din Questio 68.

La mare modă

Băh, deci... că tot aud şi nu pricep...
Care-i faza cu Kosovo?

Motive de vomă gastroatomică

Deci, ca să fie clar şi simplu pentru tătă lumea, adică pentru aceia care ştiu că eu sunt pelea pulii dar totuşi mă citeşte pentru că e deştept să te dai deştept şi e chiar mai deştept să citeşti pă ăia de să dau deştepţi pencă aşa e deştept să fie... părearea mea e că e mai bine să fim nuts... pea-nuts (dar se citeşte pi, de la 3,14-nuts). În fine... să revenim... ce ziceam cînd ziceam? Aaa... da...

Deci... io ureşte mîncărurile... ele mă ureşte pe mine... mie scîrbă la ele este... ele scîrbă la mine face... Aşadar... în acest context, ca pretext, ete vi-l citesc (că le-am depopulat lacu fir-ar lebedele'a'dreacu) că este de la Turanbarr şi e despre următoarele chestii:

1. Care este situatia gastronomico-alimentara cea mai jenanta prin care atzi trecut?
2. Ce au experimentat cel mai scarbos dintzii gurii dumneavoastra?
3. Care au fost motivele de icter si de hepatita prin care atzi trecut?

Deci, la punctul 1 care este răspundem astfel:
eram la grădiniţă, nu mai ştiu ce vîrstă aveam, dar ştiu că eram la grădiniţă. Ceea ce-mi aduc aminte sunt flashuri. Ne-au dat de mîncare ceva mazăre cu nu mai ştiu ce, era şi ceva sos gri p'acolo. Mi-aduc aminte că plîngeam, vroiam să merg acasă, sau să vină cineva după mine... era ceva de făcut după ce luam masa deci trebuia să ne grăbim. Sincer nu mai ţin minte dacă am mîncat chestia aia, de fapt am mîncar din ea pentru că am fost obligat şi chiar brutalizat puţin... oricum nu am mîncat nici pînă atunci şi evident nici de atunci încolo aşa ceva. Cînd văd mazăre mi se cam întoarce stomacu şi... oricum atunci am fost disperat... şi nime nu vroia să priceapă că io nu pot să mînc căcatul ăla... de fapt o parte din copilăria mea mi-o amintesc tocmai datorită cogniţiilor negative legate de mîncare. Şi cu asta trecem la punctul 2.

La punctul 2 răspundem astfel:
se zice că atunci cînd încă nu aveam un an am mîncat căcat... propriul meu căcat... evident că şi azi mănînc... dar la figurat! Să vă servesc şi pe voi? De fapt asta şi fac!
Apoi... io mi-am începtu viaţa la bunici, care bunici au renunţat la tot şi toate numa să mă pupe pe mine'n cur şi să nu-mi lipsească nimic. Tot ce vroiam şi cum vroiam, asta atunci cînd vroiam, se întîmpla. Numa că nu prea vroiam des pentru că bunica mea a prins repede figura cu ce-mi place şi ce vreau şi ce nu-mi place şi nu vreau şi doar ce-mi plăcea făcea. Aşa că nu aveam motive să cer altceva. Chestia asta o am şi azi. De exemplu dacă-mi place să mănînc o chestie, iar cine mă ştie ştie şi că io nu prea mănînc multe chestii, pot să mînc mîncarea respectivă 3 ani de acum încolo fără să simt nevoia s-o variez. Cea mai longevivă mîncare din viaţa mea a fost pîine cu unt şi cu miere la care de-a lungul timpului garnitura a fost ouă, salam, parizer, şuncă, virşlii... etc.
Dar cînd m-am dus la părinţi maică-mea o început să-mi bage tot felul de căcaturi pe gît: ceapă, usturoi, roşii, tot felul de alte mîncăruri cretine şi debile pentru care o urăsc şi'n zi de azi (astăzi lucrurile sunt evident cu mult diferite însă este un motiv de scandal cînd e face o mîncare, una care-i place ei şi evident că mie nu, şi pormă vine cu scandal că de ce nu mînca... că doară mine-mi placea chestia respectivă, că io mîncam chestie de aia, şi ce dreacu am de nu-mi mai place... şi io's senil dar mă bucur că nu sunt primul pe listă). Aşadar ca să răspund întrebării: ceapă, usturoi, roşii, mămăligă cu lapte, sau cu orice altceva, ciuperci tocană sau oricum altcumva, frişcă, varza din sarmale, sarmalele cu tarhon şi alte chestii verzi, nici nu ştiu cum să le numesc dar ştiu că miros execrabil (btw, bunica mea-mi făcea sarmale fără aşa ceva, dădea varza jos de pe ele şi-mi făcea şi colac, şi cînd spun colac mă refer la o chestie de aia super buna de puteam mînca o tonă cum se face la bunici la ţară... deşi noi stăteam la bloc), pătrunjelul din supa de tăiţei, mazăre, dar despre asta am vorbit deja, salata de orice fel, spanac, cea mai oribilă şi greţoasă chestie (Popeye Marinaru' s-o fuţi pă mătă şi cine te-o inventat cu spanacul tău cu tot), umplutura din mielul de Paşte, supele şi ciorbele şi în general orice zamă în care nu se vede curu farfuriei şi nici nu se poate spune cu exactitate ingredientele... şi lista poate continua. Şi cu asta am trecut deja spre punctul 3 dar l-am şi rezolvat astfel încît e deja clar că toate acestea sunt motive de icter şi de hepatită pentru mine.

Culmea e că n-am făcut hepatită, dacă cumva aia o fost, de la mîncare... dar nici nu ştiu de la ce dreacu că nu s-a manifestat cum se manifestă în genere hepatita.
Cam asta este situaţia şi aşa o să rămînă cît o să trăiesc. Ferice de fomeile de lîngă mine... pentru că de obicei ce-mi place să mănînc ştiu să fac şi prefer să fac io decît să am surprize... am I not gorgeous?

O muie la vremea ei...

Nu e prima dată cînd mă apuc să comentez "deciziile" lui Adrian... de obicei pentru că sunt inteligente. Astăzi, răsfoindu-l, am găsit o propoziţie pe care vreau s-o înconjur. Ceea ce spune el este:
"Nu e de mirare ca de femeile ce stiu sa o suga bine au parte doar barbatii cu adevarat inteligenti".
Şi în continuare: "Cine este neincrezator poate sa noteze un lucru: lecturile, cunostintele, profesionalismul sunt lucruri ce catalizeaza enorm obtinerea unei felatii decente". Aşadar problema are cel puţin două părţi... asta ca să fie aşa cum vreau s-o văd eu. Am extras aceste două mostre şi le-am împărţit aşa pentru că vreau să mă detaşez de explicaţia lui Adrian, nu vreau să-l introduc mai mult în contextul a ceea ce voi discuta. L-am decupat, este o violenţă, sper să nu se supere dar asta nu constituie o replică sau o temă pe care să mă contrazic cu el... aşa că, luînd la cunoştinţă faptul că Adrian a scris aceste treburi, trebuie să-l lăsam, să-l abandonăm, şi să gîndim noi ca şi cînd el nu le-ar fi spus.

Prima parte pare o regulă. Cel puţin eu, dacă stau să mă gîndesc, nu pot vizualiza exact sensul lui inteligenţi (deştept sau descurcăreţ?). Pare totuşi interesant să ştiu dacă, de exemplu, Patapievici este inteligent sau Becali este inteligent. Nu este neapărat una din fanteziile mele să ştiu care dintre ei are parte de o muie mai bună mai ales că nu's total convins că prin muie ambii înţeleg acelaşi lucru, sau măcar că au aceeaşi atitudine faţă de act în sine. Totuşi nu trebuie să marşăm pe "puritatea", mereu deghizată cred eu, a intelectualilor. Eu pot să recunosc un lucru... care sincer mă cam nelinişteşte: dacă sunt băiat inteligent am avut parte şi de felaţii nasoale, nu neapărat cu urme, dar de prestanţă mai joasă... hai să le numim "neconvingătoare". Dacă sunt băiat prost atunci pot spune că am întîlnit şi domnişoare care mi-au supt-o cu abnegaţie, convingere şi, poate pare cidat, dar uneori nu eram sigur, judecînd după prestaţia lor, dacă mie-mi place mai mult ca lor... se părea că nu. Nu m-am supărat... le-am lăsat să se bucure de ce făceau!

Ceea ce vreau să spun este că, poate, expresia ascunde de fapt o atitudine. Dacă eşti prost vei fi mereu nemulţumit, fără să-ţ dai seama de cele mai multe ori, nu o să stărui într-o relaţie destul cît să se poată dezvolta o muie bună. Este o teză augmentativă. Un intelectual, chiar dacă schimbă mai multe femei într-o viaţă, o să-şi ofere mereu prilejul unei aprofundări, o să întîrzie ceva mai mult într-o relaţie şi astfel experienţa periodică a partenerei lui se va concretiza într-o muie "ca la carte" la un moment dat. Este o teză intelectuală pînă la urmă. Dacă eşti prost nu poţi să-i dai partenerului timpul necesar să te descopere şi nici nu vrei să faci asta. Dacă eşti prost vrei o satisfacţie imediată, iar pentru asta mergi la un "specialist"... specialist care, în prostia ta, nu-l poţi judeca după prestaţie de unde (1) părerea că dacă cineva se pricepe la muie e o curvă, pentru că a văzut destule sau (2) dacă mergi la o curvă care a văzut destule şi deci este prin asta automat "specialistă" o să consideri că felaţia primită e de calitate, ceea ce poate să nu fie adevărat. Un intelectual, pe de altă parte, crede în puterea sumei şi, în plus, are mereu tendinţa de a preda, de a învăţa pe cineva. Dacă e intelectual el are impresia că şite şi deci permiţîndu-i partenerei să i-o sugă periodic el se asigură de îmbunătăţirea prestaţiei ei. Teoria intelectuală, sau intelectualistă a suptului de pulă, vrea să spună, deci, că doar un intelectual poate să treacă prin sex şi spre inteligibil, spre idee, spre "altceva", să treacă, dacă vreţi, dincolo de fiziologie măcar. Un prost poate doar să simtă, dar un băiat deştept poate să şi gîndească ce simte! (Adi introduce undeva noţiunea de "respect" pentru parteneră ceea ce gîndim că este propriu unui om care gîndeşte, care vrea mai mult decît să-şi dea drumul în pauza dintre împins vagoane sau cărat tomberoane). Cum am spus şi în alte dăţi... suptul de pulă este o artă, el se învaţă ca orice artă însă are şi o parte care ţine de generalul fiecăruia. Şi aşa ajungem la a 2-a parte a textului.

Cine deci trebuie să citească... cel ce se lasă supt sau cea care suge (asum, evident, un act "normal")? Lecturile, ca termen vag şi general, au produs mereu ceva: emancipare. Ştiu că mi-am pus un status cu "lipsa de pulă duce la emancipare" dar aia era altceva. Emancipare are, vis-a-vis de problema în discuţie, două efecte, cred eu, antagonice. (1) Din cîte-mi dau seama muia e un act de superioritate. Indiferent de cum ne raportăm la cunnilingus femeile nu pot da muie! Muia este deci rezervată bărbaţilor. Pentru asta trebuie, cel puţin pe durata actului, să ai o atitudine măcar îngăduitoare faţă de această superioritate... dacă n-o faci pentru bani, sau altceva... adică dac-o faci doar pentru plăcerea partenerului este, sau ţine de acceptarea unei superiorităţi, de servirea unui superior. Aşadar dialectica stăpînului şi scalvului. Emanciparea nu ajută această viziune pentru că se sprijină pe ea întru depăşirea ei. Nu se poate emancipa un stăpîn, doar un sclav, aşadar el vrea să fie stăpîn, să aibă falus (de aici Freud şi toată falocentria psihanalizei), adică să fie supt. Să-ţ pui parteneru să-ţ lingă lindicul nu-i muie şi nu o să fie niciodată, poată să spună cine ce-o vrea (ştiţi că sunt şi teorii care spun că lindicul este falusul femeii, că de fapt Freud nu a avut dreptate că femeia vrea să aibă falus şi că e stresată că a fost castrată, etc... nu despre asta discutăm). (2) Emancipare a mai dus totuşi şi la o altă chestie: la egalitate, sau la percepţia faptului că bărbatul este egal femeii, cu toate diferenţele, şi asumarea acestor diferenţe în percepţia egalităţii lor. Lectura poate face dint-o femeie un individ cultural care se percepe ca atare şi care intră pe piaţa interpersonală pentru a da şi pentru a primi şi deci pentru a realiza, în act adică, egalitatea sexelor. În acelaşi timp ea-şi lărgeşte orizonturile, se dezinhibă, se deschide spre nou, spre experienţe diverse, se expune, se exhibă, se lasă ştiind că "lăsarea" este în limita controlului ei, adică tocmai o chestiune de control care ţine de ce spuneam la punctul (1) şi care, contrar acum, o poate face să facă cuiva o felaţie din mărimimie, dar şi din plăcere concomitent.

Dacă cel care se lasă supt trebuie să citească este deja un fapt pentru că asumăm că cei care gîndesc sunt cei care au o serie de lecturi, cei care şi-au descoperit individualitatea şi şi-o acceptă, şi-o gîndesc. Însă şi aici există o împărţire: cei care gîndesc muia şi cei cărora li se întîmplă muia. Este şi asta ceva adevărat. Şi lor li se întîmplă muia datorită femeilor, a femeilor poate mai culte decît ei, a femeilor mai inteligente decît ei. Ştiu cazuri... şi sunt extrem de intrigat cum poţi să te simţi ca bărbat să nu-ţi pui problema felaţiei şi să ţi-o "pună" (şi la propriu şi la figurat) partenera?!

Pentru mine problema rămîne totuşi. Cine este inteligent? Cine ştie cum trebuie să fie o muie? Eliade cîte felaţii a primit în Romanul adolescentului miop?

În fine... mai are rost să spun că io sunt cel mai inteligent de pe lume dacă e să mă iau după teza lui Adi?!!!

Aici este momentul în care o să mă opresc şi o să vă recomand un alt film mai mult sau mai puţin pe subiect: Irina Palm.

Reclama sufletul comerţului

Noica avea un fel de a spune lucrurile care să-ţi dea, mai apoi, drumul la gîndire... chiar dacă te aberai. Astfel că azi mi-am adus aminte de un fel de-al lui de a începe comentariile la dialogurle platonice: "cuvînt prevenitor".

A preveni este de obicei văzut negativ, cu tot pozitivul efectului. Prevenim o boală, un dezastru, o catastrofă. O prevenim cum? Prin cuvînt. Mă întreb însă dacă această exprimare nu este pleonastică. Nu este oare prevenirea, prin însăşi modalitatea anunţării, natura intimă a cuvîntului? Merg aşadar pe calea aceasta. În Grecia, sau mai exact în mitologia greacă, Hermes era un zeu al multor lucruri, era un polytropos, de cele mai multe ori fără legătură între ele: al măsurii şi al călătoriilor, al oierilor şi al poeţilor, al înţelepciunii (practice, iscusinţei, al descurcăreţilor, am zice) şi al hoţilor, escorcilor, al comerţului dar şi un mesager, mesagerul lui Zeus. Hermes era intermediarul, el era cel care media, mediatorul, cel care putea să treacă de bariera fizică a omului spre bariera meta-fizică a zeului şi să lege cele două lumi. El anunţa, prevenea dar şi decoda, adică interpreta, de unde ne vine şi termenul hermeneutică (derivat din hermeneus, interpret) reintrodus în cultura occidentală prin eforturile înţelegerii lui Schleiermacher şi al contextualizării lui Dilthey. Nu vreau să vorbesc acum despre hermeneutică (peri hermeneuo) ci doar să punctez că, poate, în cuvînt există o multitudine de aspecte care sunt proprii esenţei sale.

Tind să merg aici pe partea negativă a anunţării şi prevenirii, care poate nu-i în totalitate adevărată. Totuşi, şi acum revin la subiect, reclama este o formă de prevenire. Io aşa o văd. Ea, în natura ei, tinde să ne prevină. Dacă stăm să reflectăm vom vedea că nu putem să scăpăm de această valenţă a oricărei previniri. Prevenirea, prin cuvînt, e o încercare de evitare şi în acelaşi timp una pozitivă de acceptare. În faţa unui eveniment, chiar şi posibil, atitudinea noastră o să ţină fundamental de a şti şi nu de a fi. De fapt aici este, cred, punctul tare, punctul de torsiune al chestiunii. Văzînd ceva nu ne mai punem problema în termenii fiinţei, însă anterior fiinţei reale, vorbim de o fiinţă artificială, ireală, de fapt de un model al ei, de un propriu anterior ei dar al ei totuşi, şi deci ca să putem gîndi fiinţa trebuie să o ştim. Dacă Aristotel avea dreptate şi nu putem gîndi decît pe bază de imagini atunci este nevoie de un intermediar, imaginea, Hermes, cuvîntul, logosul, care să ne prevină că fiinţa e pe cale să se întîmple. Ea e pe cale să se arate, şi e pe cale să se arate într-un fel anume, unul extra-ordinar, unul ne-obişnuit, unul pe care, poate, s-ar putea să nu-l recunoaştem ca atare, să-l ratăm, să nu-i vedem forma (Hermes era şi zeul transgresării formei) cea nouă fiind prinşi în forme vechi. Aşadar de aceea suntem anunţaţi, pentru că ştiind întîmplarea fiinţei să nu ne mai surprindă iar noi să putem achiziţiona fiinţa, prelua fiinţa, accepta fiinţa.

Un act de cumpărare (economic vorbind) este un act de achiziţionare, de preluare, de acceptare pînă la urmă a fiinţei. A fiinţei noastre îmbogăţite (fiinţă în afara noastră nu există). Fără o prevenire fiinţa noastră n-ar putea relaţiona cu noul. Faptul frapant şi ciudat în apariţia noului e că noi nu-l putem remarca. Aşadar noul trebuie să fie anunţat. Prin faptul anunţării noi nu primim noul ci, in nuce, era-pentru-a-fi-ul noului, forma noului, ceva care paradoxal ne face ca în faţa noului să fim surprinşi şi ne-surprinşi concomitent. Noul e nou doar dacă-l ştim... şi asta mi se pare extrem de important. Noul nu vine niciodată singur... singur e ca şi cum n-ar veni. El trebuie anunţat, privirea noastră trebuie "formatată" în vederea primirii noului şi astfel noul se poate acum "instala".

Cei care sunt curioşi de chestia asta să vadă prima dată filmul Flood unde nu este vorba de ceva economic dar este vorba despre un nou extra-ordinar, ne-imaginat, dar anunţat totuşi... anunţ care nu a fost luat în considerare.

Cum e cu băncile că io nu ştiu?

Deci, MISHU, cîntecaciul şi IT-geekul, hihi, mi-a zîs să vă pove despre sexul meu cu băncile... io, care nu sunt om al muncii de la sate şi oraşe nu am cont la bancă, de fapt stai că mint, am la card... ăăă... la BankPost... care e un fel de banc prost... dar oricum de cînd n-am mai verificat cardul cred că am uitat şi numărul cela... mno, în fine. Deci io nu am poveşti cu bănci, nu ne iubim, nu ne futem, nu ne vizităm, nu ne băgăm în seamă pe stradă, nu ne dăm inimioare şi nu ne trimitem bezele de velăntain dei, nu ne dăm mărţişoare de mărţişor şi, deci, NU.

Însă... fără voia mea, doar cu o tacită încuviinţare o pus maică-mea ceva bani la o bancă, nush care, ceva cu R ca să poată, nuş cînd dreacu, să scoată ceva bani, ca la Caritas, să luăm un apartament aci în Cluj. Şi deci dacă io nu o să mai scriu nimic pe blog v-o ceva vreme să ştiţi că de la faptul că m-or legat ăia cu banca lor de căcat.

PS. m-am bucurat la început că am crezut că este despre chestii cu gagici pe bănci şi alte faze şi mă gîndeam că o să vă spun despre cum m-am dus cu Vio în sediu BEST să ne futem... dar asta, poate, altă dată. Pînă atunci dacă v-o tras banca în chiept da-ţ cu commentu mai jos să ştim şi noi să vă compătimim...

Ziua de după Ziua cu V

Poi nu. NU. Că azi e cu V... ieri era cu J, dar tot cu V. În fine.
Deci, azi e ziua lu' nevasta Fibiiiiiii... La mulţi ani Fibiiiii... să creşti mare şi voincă, şi alte urări de genul. Şi mai este ziua lu' cineva dar voi nu ştiţi cine aşa că nu zic aci, oricum nu conteşte. Dar să nu care cumva să bujiţi că io am ţinere de minte, nu, doar că am un telefon deştept care-mi spune chestii d'astea.

În rest, m-am fo gînită să propun ziua de azi ca ZI ANTI-V. Adică tocmai în contra lu' aia de ieri. Care e cu pupături şi lingături şi cado-uri... şi deci cei care ieri n-aţ avut de lucru numa să daţi tot felu de chestii la persoanele cică "iubite" azi să le luaţi înpoi şi să le daţi la persoanele ne-iubite. Să fim chit! Sau moloz.

Fuck boys

De la Dani.

PS. io cred că asta m-o citit pe mine. Vezi aici.

Să v-o trag la inimioară

Deci băh... numa mîine nu'i poimîine şi ne vizitează valentinul să ne vrăjească la inimioară o manelă tributară consumismului american cu influenţe latine curvuline şi masochiste. Raportăm cu mîna pe pulică că pe anul în curs recolta de vibratoare şi cătuşe a fost realizată şi hambarele, care se numeşte ele însele pe ele însele secsşoape, abundă în delicatesuri pentru toate vaginurile ude şi fremătînde ce-şi zbat lindicurile în razele de soare ale lui februum (de unde vine şi februarie) mînate orfic de o cu totul altă sugere (şi ungere la scurgere)... şi anume de ţîţe (dacă n-aţ banghit încă mă refer la lycos-ul, aka lupulacheul din care Romulus şi Remus au supt cu nesimţire ca să se facă mare şi tare Roma şi care mai nou e Rama, margarina)! Reluînd ideea pe care am şi uitat-o această zi măreaţă trebe să fie homosexual-lezbiană iar itemii de market o arată cu claritate. Dar care lup era o lupă, deci o căţea de lupă care dintr-o pornire erotică fără precedent l-a hrănit pe primul Mogli, care era 2, şi de care ne mîndrim noi azi că suntem latini. Numa că nu ne mai plimbăm pizdele pe străzi ca să se curăţăm ritualic cu bice şi scorbace şi alte chestii dar le luăm din magazin şi ne ducem acasă la prietena noastră să o biciuim erotic pe ea şi să ne udăm amîndoo, nu la oo, ci la... chestia ailaltă. Şi'n definitiv să fie ziua morţilor că doară doi martyrioi ai murit de ziua asta mare şi tare a pupincurismului intersocial exagerat şi exacerbat ce trebe să fie în primul şi'n rimul rînd motiv de ceartă între îndrăgostiţi pentru că el, porcul dreacului, iar a uitat să-mi dea cadouri de ţîşpe mii de leuroi şi deci ce mă enervează chestia asta... Simbolurile rămîn pentru că februa s-a transformat în febra cumpărăturilor de vibratoare şi inimioare sub diverse forme şi de diverse mărimi şi iaca aşea ne-am păstrat noi legătura strînsă cu ancestralul fără să ne dăm nici măcar seama.

Hepi Valentain dei la tăţi, LOVE, LOVE, LOVE...le... muie, MUIE, MUIE...rile strigă-n cor caprele (deghizate) în preoţi latini care din triunghiul lor religioso-instituţional sodomizau un cîine de-i săreau sînjereţii drept în gură că aşe era de rîzăreţ şi vesel. Să nu uităm să punem lupul paznic la oi şi să vedem mulţumiţi filmul Underworld Evolution (adică despre lycani, sînge (vampiri), iubire, sacrificii, sex cu capre - LOL).

Scopul meu în viaţă

Deci io, cînd o să mă fac mare şi o să am bani mai mult decît am nevoie (ceea ce este absurd pentru că (1) io n-o să fiu mare niciodată, (2) io nu o să am nevoie de bani şi job niciodată şi (3) însăşi ideea e aberantă dintr-o multitudine pleonastică de motive clar neîntemeiate) nu o să fac un adăpost pentru broaşte ţestoase precum Pamela "Mamela" Anderson în Blonde and Blonder, ci o să fac o canisă specială pentu javre speciale. Adică javre cu boli. Cele mai urîte şi bolnave specimene de javre acolo o să se găsească. Şi la această canisă specială o să se întîmple următoarele:

1. Execuţii de javre în direct la CNN, pentru că o să fiu aşa de bogat încît o să-mi permit un contract cu CNN. Execuţiile o să fie prin tot felul de metode violente şi aberante că doar sunt injiner şi-mi cacă bila tot felul de cretinii mai mari ca mine.

2. Cei mai ciumaţi şi mai ciumaţi dintre javrii o să-i dau la casele de copii şi grădiniţe, după ce în prealabil le-am ataşat o cameră pe cap, ca să văd cum fac ei omor necalificat printre plozi. Şi asta o să apară la CNN.

3. Cei care scapă de execuţii şi nu-i trimit la copii o să-i trimit la babe şi babeţi senili şi cretini de care-i plină lumea ca să-i îngrijească şi pînă la urmă să-i mînce de vii pentru că mă enervează felul în care majoritatea locatarilor de etnie octogenară din zonă aleg să-şi plimbe javrele schiloade şi canceroase pe tot locu şi la orice oră. Zbiară şi se excită şi-şi pupă'n bot mortăciunile de-mi sare voma, vorba Paraziţilor.

Şi asta, evident, pentru că m-am enervat că tocmai mi-au tăiat ăştia (nu'ş care dar nu mă întere... dau vina pe cretinii de bătrîni cu cretinele lor javre) cei 2 copăcei din faţa geamului şi acum trebe să am vedere şi mai clară la cretinii de bătrîni care-şi plimbă javrele toată ziua în faţa blocului.

Şi da, sunt extrem de complexat... asta ca să vă scutesc de comentarii imbecile şi inutile!

Cartea de muncă

Deci... ce face omul cînd n-are de lucru (şi la propriu şi la figurat)? Patternul clasic e să fie stresat, sau să-şi facă o labă, ceea ce munca este şi la propriu şi la figurat. Al meu e să mă doară la bananas. Io, cum am mai zis, cred că e o ruşine să munceşti, sau dacă totuşi trebe, că trebe, înţeleg şi io asta, mai bine să nu spui. Fără să-l citesc pe Weber şi alţi teoreticieni ai situaţiei am ştiut că etica muncitorească modernă nu este pentru mine, sau nu sunt io pentru ea. Etica post-medievală a schimbat radical percepţia asupra muncii, a schimbat-o cu una care nu mă ajută. Ante-Reformă omul muncea nu ca scop în sine şi ca maximizare de cîştig prin minimizare de efort, ci ca să-şi conserve un nivel de viaţă cu care era obişnuit. Io sunt obişnuit cu foarte puţin. Dacă stau acasă cu 3 milioane io mă descurc o lună. Nu-mi trebe mai mult. Cînd am bani iau cărţi şi pe restu-i beau. Deci pot şi fără. Dar maică-mea e adepta muncii dampulea, numa să muncesc. Pentru ea asta e o sursă egală de satisfacţie, prin faptul în sine că munceşte, şi de insatisfacţie, tot prin faptul că munceşte, dar şi fiindcă există efecte secundare, majore chiar, ale muncii. Aşadar o combinaţie simetrică de egolatrie şi victimizare. Asta este rezultatul a ceea ce de obicei numim Reformă. Reforma nu a adus cu sine doar o inflaţie de religii tîmpite şi cretine ci şi ideea că omul trebuie să muncească eficient, pentru bani, adică munca trebuie să fie în sine, să se facă pentru ea însăşi. Asta în principal pentru că omul "modern", şi prin asta înţeleg influenţat de tezele reformei (fără să-şi dea seama, ceea ce este foarte naşpa, şi astfel consideră situaţia de fapt una "normală"), consideră că datoria lui faţă de Dumnezeu trebe să se vadă în activitatea sa lumească, el trebe să-şi aducă obolul, să-şi facă datoria sacră, sfîntă, şi la job. Aşa că trebe să munceşti. Cine nu munceşte să nu pape. Tradiţia a exclus treptat originea religioasă a eticii proletare, dar undeva ea există!
Dar să vă povestesc...

Deci, de cîteva zile mă tot bate maică-mea la cap să merg să vorbesc cu nu-ş ce director de la UMF pentru un job de calculatorist. OK, merg, azi. Vorbesc ieri cu unu la telefon, meri mîine la 8:10 la etajul 2, la domnul X şi zici că te-am trimis io... bun. Merg zic. Azi mă trezesc la 6:30. Pula mea... io nu mă trezesc de dimineaţa din principiu. Prefer apusul nu răsăritul, e o chestie de estetică. Dar mă trezesc că-i musai cică. Beau cafa, ţigara, chestii... la 7:30 ies din casă, iau belet, mă sui în 9, mă dau jos în centru, merg la UMF, întreb portăreasa unde-l găsesc pe domnul X, deşi ştiam că-i la etajul 2, dar (1) e bine cînd mergi într-o instituţie publică să socializezi la acest nivel cu portarul, să vadă că-l bagi în seamă, deşi el e acolo dampulea, şi (2) etajul 2 poate să aibă mai multe "uşi" şi astfel am aflat exact aia în faţa căreia trebe să mă postez. În plus am aflat că domnul X încă n-a venit. Ajung sus, mă aşez pe un scaun, era 8 fără 10, scot cartea şi mă apuc de citit. La 8 şi 15 vine nenea. Intru în birou după el, domnul X?, da, el e... m-a trimis Z în legătură cu chestia. Ok, hai să povestim. Şi povestim... ce sunt, ce fac, ce ştiu... zici că eram în introducere la Critica raţiunii pure a lui Kant. Poi am nevoie de actele cutare şi după ce le aduci io le dau la nuş cine şi vedem atunci. OK. Unul dintre acte: copie după cartea de muncă. OK. De unde pula s-o iau. Mi-aduc aminte că am fost undeva la Filarmonică, la început, cînd am dus-o. Mă duc acolo, pula, nici vorba de aşa ceva. Sun pe Doris... nu răspunde, pula mea, era 8:25, la ora asta Doris sforăie de rupe, sun pe Woici, pula, nici el... sun pe Carmen, da, salut, ce faci? unde eşti?, merg la şcoală. OK, întreb, spune ea ceva, mergi în clădirea cu granturile la etajul 1 pe stînga cum urci. OK. Merg. Urc, fac stînga, Secretaritat nuşce. Program de la 9. Era 8:35. Bat, intru. Sărutmîna, sunt cutare, doctorand cu frecvenţă la chimie, dacă se poate o copie după cartea de muncă. Poi nu la noi. Mergi pe coridor şi ultima la stînga, o să vezi acolo Cărţi de muncă. OK, mulţumesc, o zi bună. Merg, găsesc, program de la 9. Bat totuşi şi intru. Sărutmîna, sunt doctorand cu frecvenţă la chimie, dacă se poate o copie după cartea de muncă. Poi nu la noi... ieşi pe coridor, mergi înapoi, şi prima la dreapta, o cauţi pe doamna X. OK, mulţumesc, o zi bună. Merg, găsesc. Antecameră. Sărutmîna, domana X? În biroul din dreapta. OK, mulţumesc, bat, intru. Sărutmîna, doamna X? Nu... dînsa e doamna X. OK, sunt cutare, doctorand cu frecvenţă la chimie, doresc o copie după cartea de muncă. Da' sunteţi la frecvenţă? (am zis doară dar repet) Da, sunt! Bine, numele? OK, haideţi cu mine. Mergem înpoi în antecameră. Domnul este cutare şi vrea o copie după cartea de muncă. OK, mergeţi cu doamna şi vă dă. OK, merg înapoi spre locaţia a doua unde am fost trimis la început. Pe drum tipa-mi spune: trebe să-mi aduceţi o adeverinţă de la doctorate cu întreruperile... pînă atunci io caut cartea de muncă. OK. Merg la doctorate. Aia e în altă parte, nu departe, dar în altă parte. Între timp mă sună Woici (de fapt nu mă sună că-mi dă bip şi-l sun io), ce-i măh? Nimic vroiam să ştiu de unde să iau cartea de muncă dar am rezolvat, mi-o zis Carmen. Bun, pa. Merg la doctorate. Ca să ajungi la doctorate trebe să intri în CC al UBB, să ieşi în curtea interioară, s-o iei la stînga, să urci... pe uşă afiş mare: Serviciul doctorate s-a mutat în clădirea Echinox. OK. Merg, peste drum. Portăreasa... ce doriţi? Serviciul doctorate! La etajul 1 camera 22. OK. Urc, nu toate camerele au număr pe uşă. În fundul coridorului găsesc. Intru, alt coridor. Mă vede Todoruţ. Bună ziua, ce doriţi? O adeverinţă cu întreruperile. OK, numele. Cutare. Poi întreruperea s-a terminat (sic!) adică în principiu nu mai sunteţi doctorand la noi. Io calm... poi io n-am semnat nici o foaie că nu mai vreau să fie "întrerupt"! Se oftică cînd îi zic că poate!!! trebuia să fiu "puţin" anunţat. Poi noi nu avem cum să "conversăm"!!! particular cu fiecare din cei nuş cîte sute de doctoranţi. OK, soluţia... (io's foarte practic în discuţiile cu birocraţia, ca să nu-i bat dacă mă enervez). Poi doamna care se ocupă de chestii d'astea, "situaţii neobişnuite", nu vine azi la lucru. Mîine... ne vedem peste 24 de ore şi să aveţi o cerere! LOL
Mulţumes, o zi bună. Ies. Amu ce să fac. Merg iar la aia să-i zic că numa mîine-i aduc adeverinţa, dar că nu-mi trebe cartea de muncă updatată, deci mi-o poate da şi aşa. OK. Merg. Pe drum mă întîlnesc cu Marga, care ducea ceva străinezi să le arate ceva clădire. Să-l salut, să nu-l salut. Oricum nu contează... acum un an, înainte de crăciun am fost şi io în cerc restrîns la catedra de Antică şi o venti şi el. Am stat faţă-n faţă la un pahar de vin şi el povestind istorii. Salut, e mai de bun simţ. Bună ziua, mai încet şi o înclinare din cap. El, relativ, răspunde. Vorbea, deci nu-i pot cere decît un semn. OK. Ajung la granturi. Bat, intru. Sărutmîna. A-ţ rezolvat? Poi nu, că doamna care dă adeverinţe numa mîine vine la lucru, dar io nu vreau să am cartea la zi, e ok cum e. Bun, dar la ce-ţ trebe!? Poi vreau să mă uit pe ea! Mai bîigui ceva. OK, zice, hai că-ţ fac o copie. Merem, face, mi-o dă. Dar dacă nu-ţ trebe updatată n-are rost să-mi aduci adeverinţă! LOL. Hai cu adeverinţa cînd vrei s-o scoţi de la noi. OK. Mulţumesc, sărutmîna. Plec.

Şi toate astea cînd puteam dormi liniştit lîngă Aia mică ce şi la ora asta încă doarme!

Virginicul

Pentru că Oana iar m-o somat la întrebări o să răspund, ca să nu se supere:
Cum, unde, cînd mi-am pierdut io virginitatea?
Deci
1. io am pierdut multe lucruri dar pe virginica nu ţin minte s-o hi pierdută
2. dacă totuşi mi-am fost pierdută virginica mi-am fost pierdut-o acolo unde de obşte se pierde o virginică şi anume ÎN PIZDĂ! (bine, sunt şi de ăia care şi-o pierd între buci dar nu face obiectul discuţiei noastre, dar dacă tot vreţi să ştiţi ce şi cum vă recomand But I'm a cheerleader şi Superbad)
3. dacă totuşi am dreptate şi nu mi-am fost pierdut-o atunci înseamnă că ori sunt încă virginel ori nu m-am născut aşe

I am the city

You Belong in London

A little old fashioned, and a little modern. A little traditional, and a little bit punk rock. A unique soul like you needs a city that offers everything. No wonder you and London will get along so well.

What City Do You Belong In?

Ok, deci, mi-am făcut şi io testul ăsta care l-am găsit la An(n)a(is) şi am ajuns la Londra. De ce?
Pentru că dintr-un test de tot căcatul am ales răspunsurile care erau la 53246 de mile depărtare de mine şi nu la 8743290978234621... aproximativ.
Aşadar:
1. Stella McCartney - who the fuck is she? I don't know, like in knowing what those names mean in fashion, them all!
2. You go to work, enjoy it, but you don't make it your life. - I don't work for fuck sake!
3. Lots of art and architecture - this is true in some extent, but still, Cluj is ok.
4. Opinionated and creative - what the fuck is this supposes to mean? How can you know about someone you just met that he's creative? Is there a label or something?
5. Going to a modern art museum or clubbing with your friends - who the fuck give such an answer, or any of them! Is bullshit... total bullshit!

Well, now you tell me what city can fit me! (yeah, it's true, if you listen hard you hear me... shiting)

Dick taking ability

Deci... ca să ştie poporu... expresia asta "dick taking ability" nu este pe net (o să fie însă de amu încolo dar oare de ce nu era pînă amu... să fie ceva tabuuhuhu... btw, trebe văzut filmul Exodus (2007) cu fomeile care plănuiesc să omoare bărbaţi... în budă!!! LOL (asta şi conex la faptul că mereu m-am întrebat de ce merg fomeile la budă mereu împreună))! Feel free to search.
Adică, despre ce vorbim? Despre "capacitatea de a lua pula"... sau pulă... ceea ce e cam tot aia. Care merge foarte bine cu "dick giving ability"... care este "capacitatea de a da pula"... sau pulă... ceea ce e cam tot aia.

Aşadar, new shit. Imagine! Vorbim despre cazurile "normale"... nu despre bărbaţi care au abilitatea de a lua pulă ci despre femei care au abilitatea de a lua pulă! Să fie, deci, oare acelaşi lucru cu "she's fuckable!"?

Din datele mele destul de puţine femei futabile ştiu să ia pulă (mai ales că futabil e destul de vag). Adică e musai să fie o artă. Ceea ce ne duce la concluzia că lipsa de pulă emancipează, postmodernizează, reduce influenţa istoriei sau a savoir faire-ului ancestral. Să iei pula devine astfel contra-modă, anti-modă. Dacă iei pula cum "se lua" pula nu te pricepi (totuşi, cînd se lua pula "bine"?). Modern, sau post-modern, să iei pula este o chestie de scop exterior în sine actului de a lua pula. Nu mai poţi lua pula de dragul pulii... ceea ce ne aduce la a spune că futabil şi dick taking ability sunt două lucruri total diferite, şi nu doar diferite, ci contrare. Futabil ţine de o etică, dick taking ability ţine de o cu totul alta. Ce s-a pervertit prima dată? Dick taking ability sau dick giving ability?

Să dai pula este o chestie cam constantă, indiferent prin cîte etici o trecem. Nici nu-i chiar aşa de complicat s-o dai. Nişte mecanisme fizice, nu prea complicate, if you ask me, o fac practic accesibilă fără o prea mare "intervenţie". Pula nu se oferă să se ridice ci "se ridică" să se ofere. Ea se prezintă, se pro-pune, se dă, aproape singură, prin prezenţă. S-o iei totuşi... asta-i altă treabă.

Ştiţi articolele alea cu: să-i faci plăcere partenerului, să-i înţelegi dorinţele, să... căcaturi d'astea. Man, that's total bullshit! Nu dom'ne, ori o iei cum se ia ori las-o moale. Adică fără înţelegere şi efort şi căcaturi d'astea (nici n-are rost să vorbesc despre alea care cred că suptul de pulă este mai intim ca fututul... în fine). Oricum aci vorbesc despre luatul pulii în genere. Cine şi unde se învaţă cum trebe să se ia pula? Io cred că este o treabă serioasă, este un subiect serios, deşi natura mea mă face să-l tratez neserios. Luatul pulii este o chestiune majoră, cu nişte influenţe şi implicaţii la foarte multe nivele. Să iei pula nu este doar to grab the dick, să apuci pula, pula nu se "doar" apucă. Pula se ia, însă felul în care o iei, modalitatea, "cum"-ul luării pulii este ceva ce, presupun, trebuie învăţat. Societatea modernă pune din ce în ce mai serios problema învăţării, iar dacă să iei pula este o chestie importantă, unde sunt orele de luat pulă? De ce să vorbim doar de religie, de ce să excludem luatul pulii? De exemplu religia sare cu eleganţă peste importanţa luatului pulii şi exilează actul într-un relativ tabuu. E normal ca partenerii conjugali să se fută. Însă de la futut pînă la luatul pulii cu graţie este o cale foarte lungă.

Mai există oare interesul "dezinteresat" pentru pulă? Mai este cineva care să ia pula... de dragul pulii? Io chiar mă'ntreb.

E normal ca la un copil de 4 ani să i se scoale puţulica?

Pentru că azi a fost ziua cu record de unici (218) o să-mi fac vreme să răspund cererilor şi întrebărilor celor care au stat azi prea mult pe blogul meu.

1. despre cercul de la viena, pozitivismul logic, părerea lui wittgenstein despre filosofie, şi alte bullshituri de astea consultaţi wikipedia... sau, ceea ce poate că este mult mai bine... BIBLIOTECA!

2. restul

Deci, restul de căutări nu sunt atît de telectuale ca alea de mai sus, însă sunt extrem de ilare.

daca ai infectie la pizda poate sa iasa testu pozitiv
da, normal că o să iasă pozitiv... da' stai un pic, care test... de IQ? Da, o să iasă pozitiv, o să ai +1! Şi o să te poţi mîndri cu el toată viaţa!

cum actioneaza filmele porno asupra psihicului
pervers frate, foarte pervers. Creierul tău o să arate cam aşa:

m-a sarutat chiloti
s-o oprit de la miros!

sfatul doctorului frumusetea masculina parul de pe corp
... şi bonurile de masă... le-ai uitat?

cum arata o pula belita
ca tine şi ca măta aia proastă ce te-o fătat!

parapraxis inseamna
ţ-am explicat aci, nu mă mai repet. Dar în orice caz, nu-i apă de gură, şi nici n-are legătură cu teoriile lui Kant

acte necesare incheiere casatorie intre o spanioloaica si un roman
aceleaşi ca şi pentru căsătoria dintre un bou cu ţîţe şi-o vacă cu ţîţe

cand esti insarcinata este voie sa ti se faca control intravaginal
cu pula? daaa... dă-i să sune... numa să n-ai orgasme pe masă la ginecolog că-l dai de gol că-i din Brad şi-l cheamă B***

secs fara placere
... sau cum ai venit tu pă lume!?

sa-mi cante meloda scufita rosie
dacă-şi poate cineva imagina că sunt chiar singur la această căutare.
Aşadar... să-ţ cînte frate... la mormînt... şi nu uita să-mi scufeşti roşia!

este normal ca la un copil de 4 ani sa i se scoale putulica
este normal... numa că la vărsta aia nu-i zice puţulică, ci suzetă! E normal că tu eşti aşa proastă???!!! Nuş, dar dacă tot ai stat pe spate să faci copchii şi să fie şi mai muţi tîmpiţi pă lume... atunci e normal... o să fie unu care o să fută la greu proaste d'astea ca tine

Deci băh Groapă...

(deci, cu riscul de a mă repeta)
Deci băh Groapă... da? deci... în primul rînd: ne potolim, da?
Apoi, ca să fie clar... deci, io, oedip, nu doar că sunt cel mai bestial, fincă babele şi fomeile-mi zice "animalule", şi cel mai deştept... adică, ăăă, de ăla... cum îi zice?... telectual, da?!... nu doar că sunt cel mai frumos astfel că şi Narcis s-ar îndrăgosti de mine, că de aia s-o îndrăgostit el de el pentru că io nu eram acolo, nu doar că apar uneori înaintea mea în căutări pe gogu, ca în cazul ăsta, aşa-s de tare!, şi deci nu doar că am blog de nişă (pentru că asta e o nişă) şi gheişă şi pastişă (nu cum este al tău de canis(h)ă şi costişă), şi nu doar că sunt cel mai tare bucătar de clătite şi spaghete (tocmai pentru că de aia) dar mie nu-mi pute gura nici a usturoi şi nici a groparu... da?!

Deci... ca să-ţ răspund... ce-i zice celălalt usturoi la usturoiu ăla care o mîncat groparu şi-i pute acuma gura şi mai şi: spală-ţ gura cu oedip!

Corpus Thomisticum

Pentru cei interesaţi există Corpus Thomisticum.
Din păcate filosoful medieval este slab reprezentat în traduceri româneşti.
Eu am:

• traducerea lui Gabriel de la Humanitas 2006, "Întrebări disputate despre suflet" (Questiones disputatae de anima)
  
• traducerea lui Andrei de la Polirom 2005, "Despre guvernămînt" (De regno), adică partea acceptată ca autentică şi cîteva secţiuni din Summa dedicate subiectului
• o traducere mai veche din Summa Theologiae, la Ed. Ştiinţifică 1997, de Gheorghe Sterpu şi Paul Găleşanu, dar care nu este o traducere nici "corectă" şi nici completă, este mai mult un colaj care te lasă cînt ţi-e lumea mai dragă
• traducerea lui Alex de la Ed. Decalog 1997, "Despre unitatea intelectului împotriva averroiştilor" (De unitate intellectus contra averroistas)
• traducerea lui Eugen Munteanu de la Polirom 1998, "Despre fiind şi esenţă" (De ente et essentia), care este un text destul de bun
  
• traducerea lui Alex de la IRI 1999, 2000, "Despre eternitatea lumii împotriva celor care protestează" (De aeternitate mundi contra murmurantes) şi reeditarea tratatului "Despre unitatea intelectului". Ambele sunt în volume dedicate unei idei (unitatea intelectului sau eternitatea lumii) şi stau alături de alte fragmente sau tratate ale perioadei sau care au influenţat problema discutată.
• traducerea lui Valentin Doru Căstăian de la Univers Enciclopedic 2001, "Despre principiile naturii către fratele Silvestru" (De principiis naturae ad fratrem Sylvestrum)
• traducerea Marianei Băluţă-Skultety de la Humanitas 1994, "Despre învăţător" (Quaestiones disputatae de veritate, Questio undecima, De magistro), ediţie bilingvă
  

Alex coordonează acum un proiect mai vast de traducere la Summa Theologiae, şi din cîte ştiu o să apară prin primăvară-vară, primul volum.

Dacă voi ştiţi şi alte traduceri lăsaţi comment please.

Metaforele lăutărismului

Sunt destui care mănîncă pîine cu unt şi cu miere. Invariabil, la toţi pe care i-am întîlnit, pîinea trebuie unsă "în totalitate" cu miere, şi nu doar partea din care la un moment dat muşti. Făcînd astfel, ca în primul caz, nu poţi controla dinamica mierii, care tinde, murphistic, să curgă pe toate părţile.

***

Dialog:
Aia mică: te iubesc.
Io: nu, io te iubesc.
Aia mică: ba nu, io te iubesc mai mult
Io: ba nu, io te iubesc mai mult
Aia mică: ba nu, io te iubesc mai mult decît te iubesc!

Despre lăutarii culturii

Despre lăutărism este impropriu denumită o culegere de 3 texte ale lui Constantin Noica. Se bazează de fapt, sau se centrează pe primul text, cel intitulat "Modelul Cantemir în cultura noastră" şi care vorbeşte despre lăutărism, concept pe care o să încerc să-l descriu mai jos. Totuşi, trebuie să rezum o serie de puncte pe care Noica le trece în demersul lui, asta ca să fie mai clar contextul.

Aşadar, Noica spune că:
1. Nici un român "mare" nu se mulţumeşte cu profesia lui, începînd de la Cantemir şi sfîrşind cu Eliade sau alţi "actuali" ai vremii. Adică nu suportă specializarea, el tinde să se extindă în spaţii care nu-i sunt neapărat proprii.
2. Polihistorismul, concept pe care-l preia şi Noica, este pentru el un enciclopedism creator. Dar, din punctul meu de vedere, contrar acum tezei lui Vitalie (ceea ce el spune acolo este interesant şi merită atenţia, dar este drumul ales de el, eu am un altul), accentul cred că se pune, la Noica, pe creator, şi nu pe enciclopedism. Noica nu vrea să fim sau nu enciclopedişti, masa de informaţie nu contează pentru el prea mult (deşi putem spune că ajută, adică el este adeptul "transpiraţiei", al "gamei" aşa cum se arată în celelălalt text), ci creaţia, Ideea, produsul gîndirii tale proprii şi, ce-i mai important decît tot, Sistemul. Creator şi Sistem sunt două concepte care la Noica "fac sistem" vorba lui Patapievici. Ele nu pot exista unul fără celălalt.
3. Diferenţa dintre enciclopedismul creator şi lăutărism devine acum evidentă. Lăutăristul nu este pulă'n dungă de pă stradă. El este un virtuos, el este un "aproape" om mare, este, sau ţine, de "era să fie", de "cît pe ce să fie", adică a ratat de aproape vîrful ierarhiei devenind prea repede enciclopedist, părăsind prea devreme spaţiul determinat al specializării. Un lăutar este unul care a atins cultura fără să fi dat ceva cînd era la stadiul de specialist în ştiinţa lui şi atît. Asta este problema, şi aici cred că se inserează discuţia şi diferenţa lui Noica. El nu vorbeşte, ca şi Patapievici, despre neajunsul culturii generale şi beatitudinea specializării. Pentru Noica situaţia este exact pe dos. Pentru el specializarea vine prima şi doar mai apoi cultura generală, enciclopedismul, şi pentru prea mulţi poate, lăutărismul. Pentru Noica orice om trebuie să tindă spre o vastă şi enciclopedică cultură, însă, şi asta este foarte important, nu înainte de a fi "marcat" ceva, de a fi "dat" ceva, de a fi pus coada la cireaşă. Este importantă cultura, este important poate şi enciclopedismul, după puterile fiecăruia, însă este zero dacă nu ai confirmat deja print-o idee, printr-un sistem.
4. Ajuns în acest punct Noica trebuie să facă trecerea şi să ne spună, subtil, că omul mare, ca să fie mare, trebuie să aibă geniu, lucru de care nu ne putem da seama fără avansarea unui teze tari, unui sistem. Omul fără geniu rămîne în cei 99 de procente edisoniene ale transpiraţiei, adică devine un lăutar perfect, dar un lăutar totuşi. Poţi avea grave lipsuri culturale dar dacă ai confirmat printr-o Idee eşti "cineva", nu mai poţi ajunge lăutar iar drumul spre enciclopedism e de acum al tău (de ce este aşa? Eu cred că Noica rămîne la teza că un enciclopedism fără structură proprie este vid şi la rigoare necreativ. Trebuie să dobîndeşti ideea, regula de consistenţă a unei specializări ca să poţi configura mai apoi, pe acest suport o enciclopedie proprie. Fără regula ta internă enciclopedismul este doar masă, doar muşchi, este organic, este o funcţie a memoriei care nu are rost să fie slăvită şi recunoscută). Această teză, cred eu că este teza tare a lui Noica şi ea se vede în exemplele cu Dragomir şi Cioran. Doi intelectuali de talie maximă, doi corifei ai culturii... doi lăutari perfecţi totuşi! El, Noica, fără cultura lor poate, fără priviligiul de a face un doctorat cu Heidegger sau de a fi reţinut de Heidegger după 30 de ani, era un creator, un specialist, el a ajuns la capăt, a marcat. Şi-a găsit ideea iar enciclopedismul lui are un suport, nu stă'n aer.
5. Aşadar el poate să fie frivol, el poate să facă eseu, el poate să antreneze de acum (de fapt poate să facă orice, nu mai contează), pentru că este antrenor. Un antrenor e unul care, esenţialmente, a marcat, e unul care ştie pe pielea lui cum e să dai gol. El nu e unul care ia 100 de premii pentru cea mai frumoasă fază de gol, pentru excepţionale ne-reuşite, ci pentru un singur şi excepţional gol, care poate nici nu este băgat în seamă. El este organizat şi are suflu chiar dacă nu ştie engleză, spaniolă, germană, franceză mai bine decît toţi francezii, e doldora la de lecturi precum Cioran, sau greacă, latină, germană şi 12 dintre cei mai mari filozofi recitaţi din memorie ca Dragomir.
6. Lăutarul este lăutar pentru că nu are "sinteza originală", "pivot" sau "bulevard al istoriei" indiferent cît de mic sau periferic.

Totuşi, Noica nu se dezminte şi nu face rabat de la însăşi tezele sale. El nu vrea să facă, ciudat am spune, din asta un sistem. El nu consideră că sistemul şi ideea e totul. El ştie că se poate trăi şi fără atributul creator, el ştie că şi lăutărismul graţios şi elevat e rara avis şi oamenii ajunşi acolo trebie preţuiţi. Lucrul ăsta se vede în două vorbe despre Cioran:
Prima este că Cioran poate să spună mai multe într-un aforism decît mulţi experţi în volume groase la un loc. Iar următoarea e din Cioran pro şi contra, un volum de eseuri despre cioran, publicistică în mare parte, în care Noica-şi reafirmă simpatia şi susţinera pentru prietenul lui.

Ceea ce Noica le reproşează intelectualilor, şi mai ales celor de azi dacă i-ar vedea, ar fi nevoia de a da eseu despre chestii globale fără o ideea a lor pe care să-şi organizeze eseul. Asta, culmea, am cerut şi eu intelectualilor de azi cînd spuneam că ceea ce Liiceanu, Patapievici, Pleşu şi puţini au dat nu este de nivelul lor. Astea sunt chestii soft, chestii pe care le faci, vorba lui Noica, de relaxare după ce ţi-ai dat ideea. Poate că iar o să fiu taxat ca arogant... dar mă doare undeva. Rămîn la ideea mea că intelectualii noştii trebuie să scoată ceva serios din ei şi pormă să ne amuze cu povestioare "culte"!

Rambo 4

Am urmărit destule recenzii la Rambo 4 care toate se bazează pe ideea de violenţă. De exacerbare a violenţei. Prea multă violenţă. Poate că aşa este însă asta e consecinţa faptului că cei în cauză cred că e imposibil ca acest lucru să se întîmple. Dacă astfel de fapte nu se întîmplă atunci, portretizate astfel, ele sunt denumite violenţă. Însă astfel de fapte se întîmplă. Ele sunt în registru violenţei, dar nu imaginare, a filmului, ci reale, a situaţiei. Tocmai de aceea violenţa protretizată nu este violenţă, ci e simptomul clar al degradării umane, al bestialităţii umane a ne-umanului. Inserţia noastră, obişnuită, într-un astfel de cadru este exact la fel cu inserţia acelui grup de religioşi în contextul războiului de gherilă din Birmania. Asta percepem şi noi... perplexul situaţiei, inimaginabilul ei, violenţa ca implacabil, este o altă lume, o lume utopică, imposibilă... însă, acolo fiind, reală în irealul ei. Violenţa, abrutizarea, animalizarea, lipsa oricăror repere morale sau etice "obişnuite" pentru un occidental, pentru un om "civilizat" sunt marca unei situaţii ce ne depăşeşte fără s-o mai putem pune pe seama a ceva, fără să mai putem da vina pe ceva. Aflat acolo te resemnezi în irealitate. Viaţa ţi se suspendă, simţurile ţi se suspendă, totul se suspendă... nu-ţ mai poţi pierde viaţa pentru că ţi-ai lăsat-o undeva departe cînd ai intrat în zona respectivă, acum aştepţi doar o execuţie a cărei judecată ţi-ai dat-o singur la intrare. Pentru mine frapant nu este că soldaţii respectivi făceau pariuri pe cine moare primul călcînd pe o mină anti-personal ci faptul că la un moment dat se aud nişte rîsete de copii, aia e frapant şi total "violent" introdus în imaginarul filmului şi în taxonomia lui.

Despre ură. Note de lectură.

Azi am fost întrebat de către vitalie ce cred despre articolul lui (prima parte aici). Am recunoscut că n-am citit cartea, aşa că încă nu pot susţine o conversaţie. Drept pentru care mi-a trimis-o el pachet, împreună cu cartea lui Liiceanu, Despre Ură.

Despre cartea lui Noica o să vorbesc mai încolo, poate mîine, răspunzîndu-i cu ocazia asta şi lui Vitalie. Parcurgînd textul mi-am dat seama că ultimele 2 texte le ştiam, citite fiind mai demult în opul Simple introduceri la bunătatea timpului nostru volum pentru care am bătut la poarta multor anticariate... de fapt pot spune că am făcut aşa cu majoritatea textelor lui Noica. Nu ştiu de ce dar Noica într-o ediţie proaspătă nu este sub nici o formă comestibil pentru mine. Fără praf, miros de mucegai, eventual mici notiţe ilizibile cu creionul pe diverse coperte Noica nu-mi este imaginabil.

Bun, dar să revin la cartea lui Liiceanu. Cartea asta vroiam de cîtăva vreme s-o iau dar n-am ajuns, sau n-am avut bani, sau diverse, aşa că acum, deşi nu-mi place să citesc pe ecran, am parcurs-o. Am parcurs-o în întregime pentru că mi-am dat seama că, anticipînd şi eu o scriere despre ospitalitate şi toate "valenţele" ei care mi se par relevante, am parţial un subiect comun cu această carte. Despre ceea ce este comun nu o să vorbesc acum, ci o să las pentru posturile în care dezvolt teme mai vechi. Acum o să vorbesc despre ce m-am şocat într-un fel la această carte, adică la rana încă neînchisă a lui Liiceanu: comunismul. Era evident normal şi de aşteptat să vorbească despre acest lucru, să expună cît de exhaustiv posibil aberaţia comunistă, pericolul şi grotescul ei. Este clar că din punctul ăsta de vedere nu-l pot condamna. Nu am preferinţe politice dar comunismul nu este o soluţie.

Pentru mine, cel mai mare şoc îl prezintă următoarea frază:
"Una (o ură) cheamă minerii şi, când nu propune împuşcarea pe stadioane, se mulţumeşte să ameninţe cu „aruncarea de la balcon"; cealaltă crede în manifestaţia paşnică, în dialog şi în buna-credinţă. Una trezeşte în noi periodic memoria violenţei şi a „vremurilor bune", când victoria era echivalentă cu nimicirea adversarului; cealaltă crede în „umanism" şi în forţele firave ale binelui, în plus, ura pe care compromişii o resimt în faţa neo-moraliştilor vine şi din faptul că ei sunt obligaţi să-şi contemple în permanenţă compromisul în oglinda necompromisului acestora din urmă. Ergo, aceştia trebuie la rândul lor murdăriţi. Iar asta, într-o ţară care nu are legi pentru a apăra capitalul de imagine al cuiva, se face lesne prin calomnie şi prin organizarea unor campanii de compromitere: trebuie demonstrat cu orice preţ că toţi am fost vinovaţi, că toţi am terminat prin a ieşi din infernul comunist, într-un fel sau altul, mânjiţi. Reperele morale nu trebuie căutate pentru că ele nu există." [s.n.]

Am citat in extenso pentru că nu vreau să decupez prea mult. Este vorba despre ură. Liiceanu consideră că două tipuri de intelectuali "cei mînjiţi" şi cei "curaţi" se urăsc conform unei dialectici a urii pe care o descrisese la începutul cărţii şi conform căreia cei ce urăsc trebuie să se urască reciproc. Nu poate doar unul să urască, trebuie amîndoi s-o facă. Nu asta mă deranjează ci faptul, frapant, că fiind el însuşi în tabăra curaţilor, a intelectualilor moralişti, Liiceanu face din credinţa în umanism (pe care nu înţeleg de ce-l pune în ghilimele) şi forţele binelui, din manifestarea paşnică, dialog şi buna-credinţă unelte ale urii. Apoi încheie apoteotic că repere morale nu există.

Ok, poate că nu există, dar atunci, tocmai în virtutea faptului că nu există, cu ce diferă atît de mult ura curaţilor faţă de ura ne-curaţilor? De ce trebuie să le cerem pensionarea şi nu moartea? Cu ce este una diferită de alta? Dacă repere morale nu există putem să-i împuşcăm în ceafă liniştiţi măcar şi pentru faptul că existenţa lui Liiceanu şi a altor "prieteni" curaţi ai lui este o consecinţă a faptului că necuraţii n-au fost chiar aşa de serioşi comunişti şi nu i-au împuşcat in corpore cînd au avut ocazia şi trebuiau s-o facă amuţ 20 de ani. Deci au fost incompetenţi! În lipsa unor repere morale incompetenţa mi se pare o gravă eroare... o eroare "de moarte".

Deşi-l citează cu conceptul de "masă critică" fără să-l menţioneze pe prietenul său curat Patapievici, Liiceanu se pare că uită despre Omul recent şi apelul la imperativele morale "tradiţionale" pe care-l face Patapievici acolo. Însă chiar şi aşa, admiţînd că există repere morale, este sustenabilă, legitimă ura pentru ţambalagii, lingăii poetici şi lăutarii lui Ceaşcă? Dacă societatea publică, pleonastic sau nu, se întemeiază prin existenţa duşmanului cum am citit undeva la Derrida, dacă nu mă înşel, este normal şi etic necesar să exilăm în pensie avatarurile comunismului intelectual?

Însăşi domnul Liiceanu se întreabă, poate doar retoric pentru că nu o face în aceşti termeni pe parcursul cărţii, dar io intuiesc faptul că undeva întrebarea trebuie pusă, cum poate un intelectual să pactizeze, sub orice formă, cu politica, adică cu practica politică, şi nu cu teoria universalului politic. După care, destul de abrupt şi nonşalant găsesc expresia, aruncată aproape la întîmplare spre coada cărţii: "ceea ce ne chinuim noi să punem pe picioare...". Cine dragă? Tu cu gaşca ta de precini? De cînd şi pînă cînd se erijează Liiceanu din intelectual în agent al neo-intelighenţiei? De cînd şi pînă cînd o ţară (aşa sună de zică că spune mama rusia) trebuie pusă pe picioare de Liiceanu and co.? Ce-i dom'ne Liiceanu ăsta strateg internaţional? Şi asta doar în virtutea faptului că se crede curat şi intelectual? Cum explică el că începe să semene din ce în ce mai mult cu un das Man, cu un impersonal, repetînd gestul urii şi al legitimării ei teoretice şi practice? Prin catastrofarea vieţii lui de către comunişti? Kata este în greacă o prepoziţie care dă ideea de jos, sau în jos. Strophe este o întoarcere, este ceea ce se întîmplă la sfîrşitul rîndului într-o poezie. Aşadar catastrofa este o întoarcere în jos, sau cu capul în jos. Cum i-au catastrofat comuniştii viaţa domnului Liiceanu? L-au băgat la canal sau prin cine ştie ce închisoare ciudată? I-au dat cu ranga'n cap? Nu, şi din cîte-mi dau seama este, bine merci, director de editură, cea mai tare editură de la noi. Mere prin Germania pe banii Humboldt, presupun că-şi permite tot felul de lejerităţi, la o adică, chiar dacă nu le şi face efectiv... deci, pînă'n coadă, cu ce a fost el aşa de catastrofat?

Dacă Noica după puşcărie şi domiciliu forţat a putut să-i fie milă de călăul său, sau lăsaţi în drum cu bună ştiinţă de către şoferul de autobuz a spus "să nu-l pîrîm, mai bine să ni-l facem prieten", Liiceanu de ce nu poate uita că a trăit 40 de ani sub comunism, de ce nu iartă, de ce nu uită?

De fapt tristul adevăr este că fără dumnezeu lumea nu mai este aşa de faină. Io ştiu că dacă mă iau cu el la pulă o fac pentru că nu există. Nimic interesant nu mai există fără el. Aşa că nu avem subiecte. Anca mă întreba, chiar acum, cum de citesc Liiceanu. I-am zic că-i o lectură necesară pentru mine. Trebuie să am un motiv să mă enervez pe ceva şi să vă spun ceva... cu posturi despre papanaşi nu putem trăi la infinit. Şi ce-i mai tare şi mai tare la capitolul inspiraţie şi subiect de aberoză decît să-ţi gîndeşti şi întemeiezi teoretic şi practic propria-ţi ură pentru un obiect muribund, dacă nu deja în parte mort?

Reţeta de papanaşi

Deci, azi am făcut papanaşi, io singur şi se pare ca n-au iesit prea rău. Însă rog pe doamnele şi domnişoarele care se pricep la făcut papanaşi să mă înveţe "secretul" pentru că trebuie să fie un secret.

Aşadar, să vă spun cum am făcut ca să ştiţi ce n-am făcut.
Brînză de vacă, un bruş, nuş exact cît de mare. 4 ouă, suspectez că trebuia să pun 5. 4-5 linguri de făină, 4-5 linguri de griş. Le-am mestecat într-o oală cu mînuţa mea şi pormă am făcut cocoloaţe, le-am pus la fiert, cînd au început să se învîrtă am considerat că s-au făcut.

Nu s-au prea spart, adică n-au prea fost multe resturi prin apă.

Aşadar, aştept păreri, idei, critici, "secrete".

Mulţumesc anticipat... hihi

Legenda rurală a legendelor urbane

Aia mică primeşte un mail de la una care face un proiect pe legendele urbane. Da' ce pula mee e alea? Cu alte cuvinte cum se zice altfel la inconştientul colectiv ce sublimează în gesturile noastre, automatismele de gîndire, etc?

Mi-aduc aminte că cînd, şi mîncînd, eram mai mic obişnuiam să fac cruce cu cuţitul pe spatele pîinii, dar numa cînd tăiam prima oară din ea. Era o chestie observată, apropos de homo gesticus. O văzusem la bunici. N-am întrebat ce pula mea e aia, dar am papagalicit şi io. Pînă'ntr-o zi cînd mi-am pus întrebarea: da' io ce pula mea fac aci?

Apoi soacrămea, asta cînd deja eram mai mare (dhăăă) dacă pe Laura, sau altcineva, o durea capul se punea să ardă cribite (aka giufe sau moşine) într-un pahar cu apă, spunea ceva, nu mai ştiu ce, şi-i dădea să bea. De obicei funcţionează autosugestia şi pentru stomac, dacă arzi destule chibrite e bun lemnul ăla ars... sunt şi pastile de cărbune ars la farmacie care cică rezolvă "acidul" de la stomac. Io trebe să recunosc că n-am reacţionat niciodată conform la chestiile astea. Bună-mea'mi povestea că în tinereţe mersese cu surorile şi verişoarele ei la o ghicitoare. Pe ea ghicitoarea o scos-o afară. Nu era bună cică. Văzută atunci ca un semn rău pentru mine era o întărire a faptului că nici la mine nu funcţionează vrăjala.

Cînd eram la şcoală, în primele clase, era modă să găsim nişte gîndaci cu un fel de coarne mari, răgace, rădaşcă, ceva de genu-i ziceam, şi se găseau destule prin pădurici. Dar nu le găseai prea uşor. Le puneam să se bată, cică... ceea ce se întîmpla cam greu, că se mişcau ele destul de greu, şi-n plus cred că femelele nu aveau coarne, aşa că dejaba găseai una de aia. Mno, coarnele alea cică erau bune să-ţ crească potenţa, şi circula vorba că fac minuni la o adică... însă în clasa 1-a era cam greu să-ţ găseşti puţa, d'apoi să o mai pui să se şi scoale... başca femei!

Cînd mîna de fier a comunismului s-a pus pe dărîmat case lîngă blocul nostru s-au găsit, cică, într-un pod de casă nişte pistoale, gloanţe, probabil de pe vremea războiului, dar şi un schelet! Aia a fost atracţia bîrfistică a momentului, pe mine unu ştiu că m-o prins şi m-am apucat să desenez tot felu de chestii, să emit teorii, să dau soluţii, fantome chestii... era tare treaba. Evident că nu era nimic, am fost ulterior, înainte de dărîmarea totală în podul respectiv (aproape ca la Mecca) şi nici vorba de astfel de chestii... însă ce-i mai tare şi mai tare decît teoria conspiraţiei.

Apoi era baba care, sau moşu, că nu mai conta sexul, omora copii. Aia nu era departe de noi (blocul nostru care era unul foarte lung dar casa era foarte aproape de mine) şi de obicei casa respectivă, foarte veche şi dărăpănată era de departe ocholită... că nu se ştie niciodată. Însă pentru mine era mai greu, pentru că era chiar în faţa blocului (în faţa scării blocului), aşa ca ieşind din scară vedeam exact la aia în casă... buhuhu.

Dar cel mai tare şi mai tare era unu, Sucă, ce le dădea copiilor să frece o batistă cu monezi... acum ştiu că ăla era lăbarul satului... dar atunci nu era chiar aşa de clară chestia. Io n-am ajuns să frec batista cu monezi dar pe tip îl vedeam deseori şi stătea, ce-i drept, cam mult cu mîna prin buzunar... pă lîngă faptul că avea nişte ticuri motorii cam ciudate.

Cred că's prea bătrîn să-mi aduc aminte mai multe.

Să ne petiţionăm fanteziile şi aberozele

Din categoria "nu există nici un zeu trecut prin chin la care să mă'nchin" semnalez azi petiţia pentru păstrarea obligatorie a religiei în şcoli. Doar din titlul petiţiei şi ne dăm seama că într-un stat ce se vrea democratic o fantezie aberantă şi perversă este obligatorie în curricula viitorilor cetăţeni ai ţării. Isn't that nice?! But is WROOOOOONNNNNGGGGGGG!!!!

O gaşcă de frustraţi şi nefutute, nespălaţi şi proşti de bubuie, pedofili şi figide, vor să menţină religia ca materie obligatorie în şcoli. Oare despre care religie e vorba? Despre religie în general? NU. Despre ortodoxie! Nu o să accepte nime catolicismul, baptismul, adventismul sau mai ştiu io ce altă religie la fel de aberantă în şcolile româneşti, ţată în care standardul religios ni-l dictează Vagin Tudor şi Jiji Becali. Nu... noi vrem să-i creştem ortodocşi pe săracii ce plozi! Manelişti sunt deja... amu trebe să-i mai facem ortodocşi şi iacătă modelul Picioruş în act. Vorbim despre drd. poet. etc. manelistul ortodox...

Şi dacă tot suntem la aberaţii pe care să le legiferăm hai să fac şi io o listă:

• un curs despre manele, obligatoriu, că altfel plozii pot să aibă surse proaste pentru cultura lor manelistică şi să nu fie la curent cu ultimele date
  
• un curs de astrologie, ghicit în cărţi, în cafea, stins moşine cînd te doare capul, adică eşti deochiat, şi aletele de gen, obligatoriu, ca şi aşa tembeliziunea oferă astfel de chestii în prime-time
• un curs de pedofilie, conform versetului "lăsaţi copii să vină la mine"... să-i fut!, şi conform tradiţiei că aia nu-i femeie care are dinţi în gură!
• un curs de alcolism... tămîie şi femei avem, alcoale ne mai lipsesc
• pentru emo-kizii sinucigaşi un curs special de scris bilete sinucigaşe şi ascultat manele punk

Şi acum să revenim la partea serioasă a problemei.
Totuşi, ce se află în spatele acestei situaţii? Cum de am ajuns să vorbim despre introducerea religiei în şcoală? Ce ne spune istoria noastră despre asta şi de ce trebe s-o cunoaştem ca să nu-i mai repetăm greşelile?

Curricula, de cînd se ştie ea şcoala, era formată din două părţi. Aceste două părţi erau diferite şi publicul ţintă era, deci, diferit. Era şcoala profesională, asemănătoare cu ceea ce avem şi noi azi, în care plozii învăţau o meserie. Această şcoală era rezervată de obicei oamenilor supuşi, sclavilor adică. Ea se opunea artelor liberale. Artele liberale (artes liberale), care se adresau oamenilor liberi, de unde şi termenul de liberale, şi care erau acei oameni despre care Aristotel a spus că au schole, adică timp liber, cuvînt din care a derivat şcoala.

Primele arte liberale aveau şi ele două categorii: trivium (gramatică, retorică, logică) şi quadrivium (geometrie, aritmetică, muzică (proporiţii), astronomie). Sf. Augustin considera că toate aceste ştiinţe, care practic sunt metode de cunoaştere şi corespund unui model ierarhic atît al universului cît şi al omului (despre care am vorbit aici), sunt o exercitatio animi, o exercitare a sufletului în vederea filosofiei, iar relaţia cu Dumnezeu înseamnă rugăciune şi înălţare spirituală, un fel de iluminare divină şi care se reflectă cumva în ordinea ştiinţelor. Modelul său, la care s-a adăugat modelul neoplatonician şi cel peripatetic receptat puternic în gîndirea greco-arabă, se infiltrează în cultura medievală occidentală pe la începutul sec. 12, sfîrşit de sec. 11, cu o teză tare ontologică (pe filieră strict occidentală modelul Sf. Augustin era deja susţinut puternic de Franciscani din care face parte şi Sf. Bonaventua). Lumea este separată într-o zonă sublunară şi una celestă, iar zona celestă are caracter inteligibil şi sensibil. În cerul inteligibil se află speciile inteligibile. Acestea, conform principiului convertirii etajelor în funcţii comunică sau corespund cu speciile inteligibile din mintea omului şi cu cele din natură. De aici determinismul astral (să nu credeţi cumva că am pus degeaba cursul de astrologie în lista de mai sus). Ceea ce se observă clar aici este că cerul inteligibil conţine toată ştiinţa în potenţă, aşadar aceasta nu este obiectul iluminării divine (voi discuta asta mai jos) dar revine la problema locului universalului care nu este în mintea divină ci în cerul inteligibil... lucru cu care evident franciscanii nu puteau fi de acord.

Aici se cere un mic intermezzo despre teoria triplei stări a universalului. O să vă dau acum istoria unei teze cu care o să lucrez puţin mai jos. În tradiţie augustiniană mintea umană corespunde figurii tripartite a treimii. În De trinitate Augustin spune că facultăţile cunoaşterii, memoria, inteligenţa şi voinţa, corespund analogic persoanelor treimii. Această teză este preluată şi de Sf. Anselm, în Monologion, prin anul 1000 şi ceva, şi inevitabil ea ajunge, ca parte a tezelor franciscane, la Sf. Bonaventura care o redă în forma clasică în Itinerariul minţii în Dumnezeu, iar apoi într-o nouă formă în Despre reducera artelor la teologie (care mai jos o să fie subiectul principal de discuţie) formă ce presupune triada: voinţă, dorinţă, intelect. De aci decurge necesar starea trimodală a universalului in re, post rem şi ante rem. Acestea înseamnă în materie, în suflet şi în Dumnezeu. Ca să poată lega asta de teza contrară avicenismului (teza arabă) Sf. Bonaventura schimbă uneori termenii, astfel că vom avea ad multa (în potenţa materiei, nedesăvîrşit, adică în Dumnezeu), in multis (în lumea lucrurilor naturale) şi praeter multa (în suflet). Tradus, acest principiu sună astfel: Dumnezeu preconţine universalul ca model al lucrurilor naturale, sau universalul prezent în mintea divină acţionează ca o lumină asupra universalului din intelectul nostru care abstrage universalul din lucruri iar adevărul constă în coincidenţa celor 3 universale. Se reia aşadar teza iluminării divine.

De ce am ajuns aici, ce sens au toate acestea, ce legătură există între poveştiile astea şi religia ca obiect de studiu? Aceste întrebări sunt legitime şi o să încerc să mă explic.

Viziunea generală este că pînă prin secolul 13 teologia nu exista ca ştiinţă. Ea apare în mediul universitar parizian la finalul sec. 13 în antiteză cu teoriile greco-arabe care animau Facultatea de arte a Universităţii din Paris. Apare deci ca o ştiinţă cu un obiect clar şi determinat de cercetare şi cu o presupoziţie la fel de tare ca teza greco-arabă ce se punea în termeni de viaţă şi de moarte.

Presupoziţia este următoarea: dacă teologia este ştiinţă atunci ea este fundament al tuturor ştiinţelor (pe asta se pliază şi sintagma lui Petrus Damianus din sec 11, philosophia ancilla teologiae, adică filosofia este servitoarea teologiei). Dacă dimpotrivă, teologia nu este fundamentul tuturor ştiinţelor atunci ea nu poate fi o ştiinţă şi deci nu are ce căuta în Universitate. Vedem aşadar că nu era o glumă, miza era serioasă iar argumentarea trebuia să fie pe măsură. Totul sau nimic!

Indiferent de data la care Sf. Bonaventura scrie tratatul De reductione artium ad theologiam (1256, în perioada în care Sf. Toma scrie Despre fiinţă şi esenţă, sau 1269, mai aproape deci de condamnările Ep. Tempier din 1 decembrei 1270 (13 propoziţii) sau 7 martie 1277 (219 propoziţii, majoritatea tomiste)) misiunea sa este una dificilă şi cu o miză importantă. El v-a parafraza aşadar conceptul augustinian al reductio artium ad philosophiam prin reductio artium ad theologiam. Însă miza sa, accentul său, cade pe acest cuvînt, reductio, cuvînt care are o plajă semantică destul de vastă. El poate să fie reducere, adică un calc al cuvîntului dar şi ideea augustiniană a ştiinţelor ca propedeutică la filosofie, conversie, care înseamnă o întoarcere spre ceva fără părăsirea locului, sau convertire, care înseamnă o transformare aproape totală. De fapt ceea ce asumă Sf. Bonaventura aici este un termen care avea deja o semnificaţie clară în contextul filosofic al secolului 13. El desemna opusul termenului de emanatio (gr. proodos) care era metoda prin care, pornind de la Unu iau naştere celelalte realităţi în modelul plotinian ierarhic. Este pocesul invers individuării din Unu, aşadar, procesul revenirii multiplului la Unu, revenirea la origine. Nu doar, deci, că toate ştiinţele poartă în ele marca formală a teologiei, şi deci ele sunt teologice în esenţă, dar, mai mult, fără condiţia emanării divine a cunoaşterii nu există posibilitatea nici unei ştiinţe, ştiinţe care fără să se convertească în cunoaşterea originii lor, care este aşadar teologia, nu există. Despre lumina inteligibilă divină Sf. Bonaventura vorbise deja în Itinerariul minţii în Dumnezeu pregătind astfel solul pentru Despre reducera artelor la teologie. Teologia cîştigă astfel prin forţă o poziţie universitară ca ştiinţă primă (a nu se confunda cu metafizica), obiectul ei de studiu fiind Trinitatea, figură modală ce se regăseşte în paternul cunoaşterii şi deci este baza tuturor ştiinţele, care trebuie deci să se tragă din ea.

Sf. Bonaventura are mulţi adversari. Unul este filosoful danez Boethius din Dacia care în Despre eternitatea lumii afirmase deja teza dublului adevăr (fără s-onumească aşa), teză cu care însuşi Sf. Toma cocheta (de aceea multe din tezele sale se află în lista celor 219 teze interzise). Teza lui Boethius era simplă (venea de la filosoful spaniol de origine arabă Maimonide): există teze naturale, filosofice cu care un creştin poate să fie de acord chiar dacă nu sunt acceptate de teologie. Asta nu pentru că teologia şi filosofia se exclud, ci din contră ele coexistă în virtutea faptului că adevărurile filosofice sunt secundum quid (adică relative), universalul este în cerul inteligibil (şi nu în mintea divină) şi deci al raţiunii ce poate corecta teze şi paradigme la nesfîrşit (teza modernă a lui Popper) iar adevărurile credinţei sunt simpliciter (adică absolute) de unde este absurd să asumăm un raport de contradicţie între ele. Teza aceasta, dincolo de farmecul ei şi de libertatea intelectuală pe care o promova, afirma un fapt inacceptabil franciscanilor: teologia nu este o ştiinţă şi deci nu are ce căuta în Universitate. Adevărul credinţei nu este obiect de dezbatere, Dumnezeu este inefabil, teologia nu are un obiect real, aşa că marş afară şi fuga la mănăstire unde-i locu' vostru!

Printre altele aceste teze conduc spre ceea ce evul mediu v-a da ca cel mai de seamă produs: intelectualul. Intelectualul modern este produsul acestei teze şi dacă vrem ca intelectualitatea să mai continue, dacă vrem ca să mai putem discuta şi problematiza, dacă vrem să depăşim fantismul religios trebuie să scoatem religia din şcoală chiar dacă cei care o susţin acolo nu ştiu despre istoria asta iar interesele lor mărunte (economice şi pedofilice) fiind singurele care le dictează contrariul.

Ceea ce am discutat aici se găseşte în cărţi traduce deja la noi, pentru cei care vor să verifice:

1. Bonaventura, Despre reducerea artelor la teologie, Charmides, 1999
2. Bonaventura, Itinerariul minţii în Dumnezeu, Ed. Ştiinţifică, 1994
   
3. Sf. Anselm din Canterbury, Proslogion, Apostrof, 1996
4. Sf. Anseml din Canterbury, Monologion despre esenţa divinităţii, Apostrof, 1998
5. Despre eternitatea lumii, culegere, IRI, 1999
6. Despre unitatea intelectului, culegere, IRI, 2000
7. Alain de Libera, Cearta universaliilor, De la Platon la sfîrşitul Evului Mediu, Amarcord, 1998
8. Henri-Irenee Marrou, Sfîntul Augustin şi sfîrşitul culturii antice, Humanitas, 1997
   

After thunder there generally falls rain

Când Xantippe a aruncat cu zoaie (cu căcat adică) în Socrate acesta, se spune, a exclamat "după tunet de obicei vine ploaia". Destul de optimistă figură... cînd e clar că după ce te-ai ocupat cu filosofia eşti oricum plin de căcat!

De pe Wiki.

A joke

Haideţi să dispărem... nu e greu!

Kant vs. Nietzsche

Syphil-is or not?

Despre duşman

Cel de lîngă noi este o sursă de emoţii diverse, uneori contrarii. Putem foarte bine să-l iubim aşa cum putem foarte bine să-l urîm. Îl iubim pentru că e lîngă noi şi ne cunoaşte toate intimităţile şi-l urîm din aceleaşi motive. Uneori nici noi nu mai ştim cînd se manifestă ura şi cînd iubirea. Cel de lîngă noi este primul cu care ne comparăm, atitudine pe care indiferent de situaţie o manifestăm ca esenţială. De aceea trebuie pînă la urmă să-l vedem mai mic, mai prost, mai puţin special decît pe noi, dintr-o dorinţă firească de a ne simţi importanţi... măcar în ochii noştrii.



Dacă Aristotel avea dreptate, cînd spunea în Politica, că cine nu trăieşte politic este ori un animal ori un zeu, aşadar zoon politikon este intermediarul, eu cred că pentru noi soluţia este doar zeu ori animal, de vreme ce nu trăim ca zoon politicon decît pentru ceilalţi, pentru polis. Nu cred că prima obţiune este să fim animale aşa că, paradoxal, animalul din noi trebuie să fie cel de lîngă noi, proiecţia intimităţii noastre care nă face să proiectăm în celălat animalul pentru ca noi să ne simţim mai aproape de zeu.

Noi, duşmanul nostru, se transformă în el, duşmanul nostru!