Publicul e BOU şi banii pe show

N-am mai scris de-o gramadă de vreme şi cu stupoare constat ca am aproximativ acelaşi trafic ca atunci cînd scriu... dar nu traficul e problema... aşa că poate v-aţ întrebat ce e cu mine, dacă-am murit, etc... ei bine, spre dezamăgirea multara, sunt OK, joc travian ceea ce explică aparenta "pauză intelectuală" numai că, sau ba mai mult!!!, am luat primii bani din "cultură". Înseamnă asta că sunt şi eu o curvă intelectuală? Ceva de genul... dar inconstantă, cu intermitenţe.

Aici şi aici găsiţi anunţul evenimentului însă, regretabil, recenzia a disparut. Ei bine, ce-a fost? A fost un, cică, "eveniment cultural" organizat de ăia care spune acolo adică de domnul Ţărmure, care are ceva foncţie în Primăria de la Bistriţa [care btw se spune Bis'ţa], şi de soţia acestuia, ambii oameni de treabă şi cu viziunea cît de cît adecvată asupra intelectualităţii şi culturii lor. Locul, sau lăcaşul, a fost o fostă sinagogă, refăcută şi evident în care "Adonai" nu mai se cîntă ci se scapă printre dinţi. Aici am participat şi eu împreună cu prietenii mei Alex Baumgarten, Mihai Maga şi Iovan Drehe... urmaţi invariabil de prietenele şi iubitele noastre... aşadar, am participat la un eveniment cultural intitulat "Logos" prilej cu care Alex şi-a prezentat şi ultima lansare oficială, culegerea de publicistică "Bună dimineaţa, filosofie!" [carte la care o să urmeze o recenzie aici... dar altădată].

Textul miniconferinţei mele o să-l pun la coadă însă este bine de precizat că nu l-am citit, poate nici măcar nu l-am amintit decît în linii mari. Ceea ce e important şi a făcut senzaţie în seara cu pricina a fost declaraţia mea fermă cum că "publicul e bou!". Ei bine, culmea!, chiar n-am vrut să jignesc asistenţa (care era de 2 ori mai puţin numeroasă decît eram noi) dar care a reacţionat prompt sărind de cur în sus! Personal trăiesc după o serie de reguli, ca voi toţi de altfel, şi una dintre ele este că într-o discuţie persoanele de faţa se exclud. Motive sunt destule ca şi dacă nu se aplică regula asta persoanele de faţă să nu se simtă! Însă sunt şi persoane care se simt! Oare de ce?!

Pentru cei care n-aţi ştiut, sau n-aţi luat-o încă, etc., cartea lui Alex este o apariţie total inedită pentru că abordarea ştiinţifică de pînă acum a unor texte clasice spre traducere plus cărţi de autor în care se ataşează un aparat critic solid... deci toate astea sunt abandonate în cărticica asta iar Alex începe să-şi spună păsul! Alege un limbaj subtil cînd vine vorba de înjurături însă eu nu am o faţă publică de apărat aşa că-mi permit să extrag, să decantez, să filtrez, să condensez textul său pe subiectul acum în discuţie şi să spun, chiar şi în faţa oficialilor culturali ai Bis'ţei că "publicul este BOU!". Publicul este bou pentru că nu poate să fie altfel! Publicul este bou pentru că este învăţat, cînd e mic, şi mimează, de regulă, activităţile şi gîndirea unor boi, care's de obicei părinţii noştrii şi care au făcut şi ei cînd erau mici cam aceaşi chestie. Apoi vine şcoala în care copii nu mai sunt învăţaţi decît conformismul cu sistem şi bagajul minim pentru ca integrarea lor în sistem să fie adecvată. Se trece la Universitate. Aici calitatea de bou începe să se diferenţieze în bou cu clopot, bou cu primură, boul Moto-Moto (aluzie la ultimul Madagascar!) şi alte tipuri de bou... dar mai ales boul de show! Însă esenţa rămîne aceeaşi: BOU!

Publicul e bou pentru că raportul lui cu cultura este îndeobşte 0 (zero!). El nu este pregătit cultural, el nu are pornirea interioară spre cultură, iar atunci cînd o are se izbeşte inevitabil de boi care nu-l încurajează în această direcţie. Sistemul nu are nevoie de oameni de spirit, de oameni de cultură, de oameni care să gîndească. Sistemul are nevoie de boi, pentru că boii merg frumos, la pas, în turmă şi-n direcţia stabilită cu cireada! Publicul nu are acces la carte, pentru că ori nu există ori nu este de calitate. Nu are acces la o zonă ştinţifică serioasă pentru că nu este iar cele străine sunt departe şi dificil de urmărit. Nu are, deci, nimic care să-l absolve de calitatea de bou cu care intră în lumea asta... şi atunci de ce pula mea se cacă toţi pe ei şi se fibrilează dacă spun că suntem boi?! Asta e! Get used to it!

Logos şi prietenie
Dan Iridon

Motto:
"1000 de vorbe nu fac un ban!" - Paraziţii
"Pentru Dan şi Ana împreună cu toată dragostea
cea mai sinceră carte pe care am putut-o scrie. Alex"

Suntem deja obişnuiţi cu caracterul de „out of joint” [ro. ieşit din ţîţîni] hamletian al timpului nostru, cu această criză perpetuă a lumii şi a societăţii în care cea mai bună situare rămâne cea a veşnicului actor (sociologia abundă de ştiinţa actorului), a măştii, şi în cele din urmă a imposturii. În faţa ştirilor de la ora cinci suntem incapabili să mai fim oripilaţi autentic de morbid, de violenţă, de dezastru, de calamităţi. Desensibilizarea aceasta l-a făcut pe Sloterdijk să afirme că doar un dezastru total, la scară planetară, soldat în cele din urmă cu dispariţia rasei noastre, mai poate genera o autentică, deci justă, „învăţare (de minte)”. Ne-am pierdut iremediabil dreptatea, sau starea de drept a lucrurilor, proporţia, potrivirea, echilibrul şi armonia şi ceea ce este interesant este că la începuturile gândirii logos avea un înţeles asemănător.

Heraclit vorbeşte primul despre logos ca principiu al echilibrului şi unităţii dintre forţele contrare ale universului, tensiune accesibilă doar raţiunii pentru o adecvată explicare. În multiplele lui accepţiuni şi uzitări logos rămâne un identificator al diferenţei, un cuantificator al justei evaluări, o bornă a aşezării gândite şi echilibrate în această lume. Cu toată metafizica ce i-a fost ataşată în timp logos rămâne un termen al propriei noastre imanenţe şi o resursă a cărei gestionare devine o responsabilitate etică [recta ratio] a fiecăruia. Când urbanul se rizomizează şi toate nivelele vieţii noastre sunt prinse în reţeaua sistemelor, nu intelectuale ci instituţionale, ce mai poate aduce laolaltă conştinţele singulare a căror adevăruri ca proporţie potrivesc aceleaşi gânduri şi fapte cu aceleaşi stări de fapt şi situaţii? Conform cărui principiu cultural se mai pot fonda toposuri în care cultivarea aceloraşi corespondenţe se întâmplă, providenţial, cam în aceeaşi manieră?

Prietenia [gr. philia] este astăzi singura întâlnire şi inter-convergere liberă, în opinia noastră, prin care umanismul nostru, fondat în interese de cunoaştere accidental asemănătoare, sau chiar identice, bazate pe lectura aceloraşi autorităţi intelectuale, se manifestă la scară socială. Din păcate, şi cu riscul să-l contrazic cumva pe bunul meu prieten Alexander Baumgarten, Universitatea nu mai deţine acest loc privilegiat. Aceasta a devenit o pepinieră de imberbi „meseriaşi” chiar şi atunci cînd discutăm despre defuncte „ştiinţe ale spiritului”, despre „artele liberale” sau alte denumiri „umaniste” asignate de obicei ştinţelor umane. Critica pe care Alexander Baumgarten o face sistemului universitar în culegerea sa de texte „Bună dimineaţa, filosofie!” este virilă şi punctuală fără a fi doar o exhibare resentimentară dar rămîne, vai!, handicapată de un principiu de care autorul este cu siguranţă conştient: Aristotel dezvoltă acest principiu care s-a transmis pînă la noi cu titlul de „anterioritatea actului faţă de potenţă” şi pe care tot el îl foloseşte în Politica (tratat tradus la noi de însăşi Alexander Baumgarten) pentru a arăta că cetatea este anterioară în raport cu cetăţeanul şi, încă mai mult, că-l defineşte prin funcţia pe care, acesta, o are în cetate. În plus încă, cetăţeanul nu rămîne acelaşi cînd constituţia, şi deci cetatea, se alterează; în tiranie, şi tiranul şi supusul tiranului sunt tiranici, dar cînd cetatea se schimbă ambii se schimbă. Modificând puţin termenii, dar păstrînd omogenitatea raportului, putem spune că sistemul este cel care, astăzi, poartă atributul cetăţii făcând ca teza aristotelică să-i ofere acestuia anterioritatea în raport cu birocratul (omul din sistem) şi chiar să-l întemeieze dându-i o funcţie potrivită. Concluzia este imposibilitatea unei dizidenţe autentice într-un sistem sau într-o cetate pe care ţi-o asumi iar soluţia rezidă în a înfrunta moartea sau în a te retrage într-un cerc de prieteni, departe de agoră. Un bun exemplu în acest sens ni-l dă Socrate. În dialogul Criton (50a sqq.), Socrate îi explică acestuia, venit să-l scoată fraudulos, precum un contrabandist marfa de contrabandă, din cetate pentru a nu fi ucis că „Cetatea şi Legile” sunt mai presus de cetăţean şi că un cetăţean drept şi aplecat spre bine nu v-a face niciodată nedreptate Cetăţii şi Legilor, şi prin asta, ducând la moartea lor. Cu alte cuvinte, dat fiind un sistem oarecare şi cei care-l populează, dizidenţa este surparea din interior a sistemului care-ţi dă fiinţă şi nu-şi are neapărat justificarea în frumoasele pagini ale teoriilor kantiene despre drept şi dreptate aşa cum tragismul nu rezidă în diferenţa de grad între pîine şi cozonc ci în deosebirea funciară între cozonac şi nimic... deşi este posibil să mă înşel.

Revenind însă la chestiunea iniţială este important să ne întrebăm cum, sau în ce context, se mai primeşte învăţarea [de-]minte? Superficialitatea universitară nu mai surprinde esenţialul de mult ci se scaldă într-un exotic algoritm al profitului, spaţiul public este un docil suport pentru imaginea unor interese economice, „autorităţile” intelectuale sunt într-un constant conflict de viziune şi/sau putere, omul de rând se întoarce spre Guţă sau spre Maica Tereza nu din raţiuni înalte ci, ba din contră, din raţiuni comune: accesibilitate şi consum conform unei curicule şcolare în care cuvîntrul „faliment” este programatic exclus, studentul optează invariabil pentru calea facilă a imposturii sau pseudo-imposturii [de obicei lingvistice] urmînd exemplul fidel al „marilor conducători”; ne vedem aşadar în faţa unor soluţii imposibile care nu satisfac conştinţe oneste. La aceasta se adaugă urbanul cu viteza lui care biasează spre financiar ca soluţie a oricăror probleme dar care sunt, de fapt, adâncirea, acutizarea până la cronicizare a aceloraşi direcţii de mai sus. Unde este deci oaza acestui deşert economic?

Glosând pe tema nicasiană a „sinelui lărgit” Alexander Baumgarten evadează, prin ruperea expiatorie a cercului limbaj-impostură-instituţional, spre public; iar cînd spun public nu mă refer la audientă ci la ceea ce este a tuturor sau a majorităţii, iar la limită, la alteritate. Experienţa mea tristă mă face să cred că publicul nu este soluţia, că vocea individuală se înăbuşe în public iar publicul nu are o voce. Publicul nu este nici grupul, mai mic sau mai mare, al celor care predau şi studiază ceea ce predai şi studiezi şi tu pentru că un astfel de grup tinde să-şi înăbuşe propria voce şi să-şi dihotomizeze constant direcţia. „Pretinul” [cu accent ardelenesc; ambiguitatea doar pentru cunoscători] rămîne, până la urmă, singurul în măsură să răspundă, să judece, sau să laude munca cuiva şi tot el este acela faţa de care sensul unei opere proprii depăşeşte statutul recept de „obiect ajutător la dosarul avansării în grad” sau de „sursă infinită de aberaţii sofistice care ajută la cultul şi statuia personalităţii”. Dincolo de cele patru feluri de a scrie o carte descrise de Alexander Baumgarten se înscrie, ca mult mai important, actul scrierii, şi [în-]scrierii, propriei cărţi şi în propria carte a propriului destin în care accepţiunea uzuală a termenului cultură diferă substanţial, învăţarea-de-minte transcede mintea şi se întoarce în-sufle(t)ţită asupra minţii spre a o elibera din impostura instituţională şi sofismul public iar valorile şi sensurile dufuzează aproape fără sursă fiind relative la un grup restrîns. Lângă un astfel de om, sau lângă astfel de oameni, un sine cu adevărat autentic se simte esenţial lărgit, adică îmbogăţit, mulţumit şi acceptat. Aristotel credea că o cetate bună, iar o cetate este un grup de prieteni dedicaţi împreună aceluiaş scop, „viaţa mai bună”, aşadar, o astfel de cetate „o/îi poţi cuprinde cu privirea”. Asta pentru că pe prieteni nu-i vezi superiori sau inferiori, nu-ţi sunt departe dar nici nu-ţi sunt aşa de aproape încît să-ţi fie familie naturală, nu-ţi întorc spatele sau nu te trădează pe la spate ci-ţi prezintă faţa lor iar relaţia voastră este faţă-către-faţă. Cultura autentică este cultura cu prietenii sau între prieteni aşa cum cineva spunea că o carte este o scrisoare adresată unor prieteni.

Dacă Noica credea, pe urmele lui Berdiaev, că poţi avea relaţii metafizice cu un câine o să-mi permit să adaugă că, astăzi, singurele relaţii metafizice posibile mai sunt cele... nu cu omul, ci cu prietenul!