Foucault dixit

Sau despre cum se tot repetă istoria cu Potemkin şi Kami-Mura

O babă mergea liniştită pe stradă. Trecînd pe sub un vechi balcon o bucată de tencuială labilizată de ploi şi coroziune se desprinse şi lovind-o în creştet îi despică craniul. O astfel de faptă trebuie să aibă un vinovat, şi deci un responsabil. După o lungă şi epuizantă anchetă în care spiritele s-au încins şi debate-urile durau pînă spre dimineaţă s-a ajuns la o concluzie: Dumnezeu e de vină! Crima lui consta în a fi inventat gresia şi gravitaţia. Într-o mică notă de subsol se amintea că baba fusese o ortodoxă convinsă şi practicantă.
Dacă există o cît de mică legătură între putere, cunoaştere şi discurs atunci cu siguranţă că nimeni nu a procedat greşit în exemplul dat. Cu atît mai mult cu cît, sociologic vorbind, rata craniilor despicate prin căderi accidental-intenţionate de pietre s-a mărit alarmant iar specialiştii dezvoltă deja teorii care să explice acest bizar fenomen. Mutatis mutandis în Georgia se moare de botulism, cauzat de o toxină extrem de puternică, tocmai pentru că vinovatul, blocul sovietic, care nu există (sic!) comite crime (cu o armă pe semne inventată tot de el în programele de sabotaj militar), fără să poată purta responsabilitatea lor, asupra unor personaje influenţate direct de discursul neo-liberal vestic pliat fără succes peste o istorie a statului-fantomă care ţinea morţiş să ofere tot ce-i mai bun pentru supuşii lui, inclusiv murături fără Clostridium botulinum şi carne fără Trichinella spiralis (URSS crezînd că oamenii nu trebuie să aibă nimic în comun cu şoarecii şi porcii (şi cu atît mai puţin cu plantele)... nici măcar Trichinella (sau botulism)... însă se va vedea că americanii au altă părere!).
Nu ştiu alţi cum sunt dar din America efectul căderii blocului sovietic nu seamănă de nicio culoare cu căderea controlată a blocului World Trade Center... evident că ăsta trebuie să fie motivul pentru care numim asta Rose-Revolution iar atentatul din America Terorism. Efectele căderii esticului conglomerat politic sunt haotice şi cînd n-au altceva mai bun de afectat afecteă murăturile oamenilor. După o serie de teorii statul este un mit, o pastişă lexicală menită să suporte nevoia puterii de a se materializa în ceva abstract. Nu mai este nevoie s-o spunem: statul nu există! Şi pentru că există şi persoane care nu suportă această „uşurătate a fiinţei”, acest statut ontologic zero al statului, investesc statul cu o greutate ce depăşeşte masa critică a penibilităţii şi tind să-şi susţină teoriile făcînd apel la decodarea de observaţii pertinente prelevate prin fabrici de pîine, spitale prost dotate şi bucătării de gospodine harnice ce-şi aşteaptă telenovelele cu aceeaşi bucurie cu care-şi hrănesc soţii cu murături ortăvitoare. Oare cum se face că exexemplul ales de Dunn prezintă un bărbat suferind şi nu o femeie în chinuri? Să fie oare o conspiraţie a femeii sovietice dublată de susţinerea mutuală a femeii de ştiinţă americane? Sau modelul statal-paternalistic se transformă post-desovietizare în modelul matriarhal-subversiv?

În America nu mai există boli de cînd ultimul apaş a fost împuşcat de către Old Shutterhand (vezi! Ce se făcea America fără nemţi?!) cu vestita lui carabină cu 25 de glaonţe motiv pentru care Americanii, dornici de suferinţă şi îndrăgostiţi de decrepitudine, caută cu disperare tot felul de boli prin stalele foste sovietice. Noi cum n-am avut parte de niciun Winnetou încă mai avem boli însă acestea sunt urmeare directă a faptului următor:
Într-o dimineaţă s-a trezit statul sovietic pus pe organizare (de unde şi bancul!). Vroia ca toţi supuşii lui, sitizănii (de la en. citizen, dar în rusă „ce” se citeşte „es”), să trăiască fericiţi şi fără discriminare aşa cum o societate burgheză serioase încercase să-i convingă că trebe. Toate lucrurile trebuiau să fie la fel: uniforma la fel, cravata la fel, vestonul la fel, frizura sau cordeluţa la fel, un singur tip de manual, un singur standard (STAS sau Sovstandardy), o porţie de pîine egală la toţi (adică raţionalizarea şi controlul alimentaţiei), şi, evident printre altele multe şi mărunte, nevoia imperioasă de a elimina natura ca factor disturbator al nevoilor umane. Asta însemna că tăranii trebuie să-şi dea pămîntul la cooperativă şi să se mute la oraş pentru că cooperativa urmează să primească semănători şi secerători auto şi deci se poate dispensa de forţa de muncă umană. Însă pentru început fabrica avea mai mare nevoie de forţă umană ca să facă semănătorile şi secerătorile auto şi astfel mulţi ţărani s-au mutat la oraş (astăzi se numesc domni şi ascultă manele) sau au fost forţaţi să se mute la oraş (idem).

Tot aici au descoperit că nu se poate să-ţi cultivi pămîntul din spatele casei cînd tu stai la bloc la etaju 10 iar în jurul tău pămîntul este acoperit de două plante ciudate: betonul şi asfaltul. Şi întrebînd ei în stînga şi’n dreapta au aflat că statul urmează să conserve mîncarea, pe care tot statul o recomandă şi o distribuie, iar ei nu vor mai muncii pe roşii şi brînză ci pe bani cu care să-şi cumpere roşii şi brînză înbuteliate şi conservate după ultimele descoperiri ştiinţifice. Partea bună este că statul s-a îngrijit să nu-i prea moară sitizănii de botulism şi astfel a prevăzut menţinerea pentru o perioadă foarte scurtă a conservelor la o temperatură mai mare de 100°C şi care asigura distrugerea bacteriei care tinde să elibereze toxina ucigaşă tocmai în condiţii anaerobe, adică cele ale conservării. Partea rea e că Americanii, în urma căderii blocului sovietic, încă mai cred în spectrele lui Marx (sau Lenin) şi vin să ne amintească ceea ce Aristotel spusese pe undeva prin De anima că sufletul este entelehia corpului natural dotat cu organe şi deci că, deşi mort, corpul dezmembrat al URSs-ului încă mai dă din labe şi face victime însă nu pentru că spasmul postmortem este normal şi-n cazul lui ci pentru că impunîndu-se cu o aşa mare putere, umplînd fără rest spaţiile sociale create artificial tot de către el, substuindu-se conştiinţei atît personale, cît şi de grup a lăsat în urma sa, prin dispariţie, un vid instituţional, comunicaţional şi gnoseologic la nivel de act care handicapează, ca să nu dramatizăm, comportamentul individual. Pentru că aici se vede, de fapt, efectul plenar al acţiunii acestui vid (deşi uneori fenomenul este identificat cu o gaură neagră ceea ce e este fizic o imposibilitate, gaura neagră fiind un obiect cu o masă de o valoare inimaginabilă, deci exact opusă vidului care se caracterizează prin lipsă-de-materie) end-userul fiind cel care pierzînd legătura cu tătucul a intrat într-o derivă morală şi sentimentală dezvoltînd ad hoc complexe anti-oedipiene ce-l fac să nu mai vrea să-şi omoare tatăl şi să-şi tralala mama ci să se sinucidă cu sporii ucigaşi lăsaţi în urmă de hienele vestice ce-şi împart hămesite ciolanul de URSs.

Codex Oligofrenum

Undeva lîngă Marea Moartă (M.M.) a Băncii Mondiale (B.M.), la confluenţa dintre Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) şi Organizaţia Mondială a Alimentaţiei (O.M.A.) s-a descoperit un sul vechi conţinînd înţelepciuni nebănuite şi care se presupune că aparţine unei vechi (ne)civilizaţii numite Rothschild-ieni. Acest sul (aka Codex Alimentarius, pentru că el este destinat să alimenteze o serie de familii foarte bogate) dictează în spirit neo-liberal termenii în care orice ţară care vrea să dea Marfă în Uniunea Europeană (adică M.U.E.) trebuie să asume o serie de principii directoare care să permită distribuţia şi accesul unor produse în alte zone fizice şi/sau culturale decît zona de concepţie. Fiind un proiect liberal el a fost îmbrăţişat fără prea mult erotism de statele foste comuniste care nu doreau neapărat să acceseze principiile de bază ale liberalismului ci căutau doar o piaţă pentru desfacerea produselor şi o poziţie politică fermă anti-comunistă. Însă ferma tot noi rămînem iar animalele moarte tot în curtea noastră ajung pentru că acest Codex impune o serie de prefaceri improprii cash-flow-ului sau PIB-ului acestor state care s-au trezit peste noapte şi fără piaţă şi fără banii investiţi de Banca Mondială care acum cere rezultate, dobînzi şi leasing pe guvernele respective. Modelul a fost simplu: o fermă trebuie să se alinieze la standardele de agricultură, producţie şi prelucrare europene. Trebuie să utilizeze maşini pentru recoltarea produselor sau materilor prime, trebuie să implementeze noi limite în materie de igienă şi poluare, trebuie să ambaleze produsul şi să-l livreze cu informaţii detaliate privind caracteristicile lui fizice şi chimice etc. Nereuşind să îndeplinească toate aceste condiţii firmele producătoare mici cad pradă reglajului de piaţă, care acţionează ca o concurenţă neloială, al multinaţionalelor conduse de moştenitorii acelei civilizaţii numite Rothschildieni. Prinse fără voia lor în acest vîrtej ele „se descurcă”, iar cînd el nu se mai descurcă gospodina harnică emulează la scară micro o viziune arhaică despre alimentaţie care nu doar că nu are citare în Codex Alimentarium dar susţine nişte principii total nesănătoase în conformitate cu acelaşi Codex.

„Ruşii, nu eu!”

Noi nu suntem Olguţa... şi nici măcar Dănuţ, însă U.E. şi B.M. sunt domnul Deleanu care declamă răspicat: Ruşii au pierdut războiul! Oare?

L-au pierdut pentru că, precum dinozaurii, au fost mîncaţi, de la coadă spre cap, de mici paraziţi şi pînă impulsul nervos să se transmită la cortex erau deja morţi? A fost, precum în exemplul Dunn, ruptă comunicarea între părţile importante ale sistemului iar acestea, individual, nu erau pregătite să susţină nici instituţional, nici material, nici gnoseologic o continuitate locală?

Indiferent de motiv Dunn accentuează că pericolul stă pe tot locul, că indiferent dacă mergi pe mîna unui stat modern sau a unuia neo-liberal eşecul discursului lor are consecinţe grave la nivelul cel mai de jos şi atinge mereu end-userul. Viziunea lui Dunn se înscrie neproblematic în cultura de astăzi a panicii: no matter what, you’ll gonna die! Este firească oare această isterie a contingentului, această trădare, nici măcar subtilă, a metafizicii, aceast cult al „immutabile mobile”, al mobilizării, care a pus stăpînire de cîteva secole încoace pe gîndirea, educaţia, acţiunea, spiritualitatea modernă? Cu siguranţă că adresarea acestor întrebări depăşeşte spaţiul restrîns al încercării noastre prezente.

[later edit]
Aceasta este prima recenzie pe care o facem aici la un articol. El se numeste Postsocialist spores si este scris de Elizabeth Dunn in American Ethnologist, 2008.