"Ce-au voit acel apus?!"

De-o vreme pierd nopţi jucînd travian şi mă prinde uneori şi dimineaţa...
Într-o astfel de dimineaţă, cînd priveam sîngeriul cerului printre blocurile din Mănăştur aşteptînd răsăritul, am ajuns la o concluzie niţel prăpăstioasă:
1. Nu poţi merge decît spre apus (cu o vreme în urmă am pus crezul choperistului şi acolo se spunea We believe in sky and we don’t believe in the sunrise; We believe in dust, tumble-weeds, buffalo, mount rages and riding off into the sunsets! - chestii pe care cred că doar acum le-am înţeles în adevăratul lor sens).
Direcţia şi viitorul omenirii este înspre apus, este în apus. Apusul este locul spre care inevitabil ne îndreptăm de parca însăşi legile fizicii şi structura universului pactizează mişeleşte spre a oglindi distrugerea noastră. Cu siguranţă că se poate calcula viteza, acceleraţia sau alte caracteristici ale mişcării cu care un observator trebuie să se mişte pentru a vedea mereu în faţă apusul... mişcîndu-se spre el. Sau poate însă e mult mai simplu să-ţi dai seama că tot universul vrea să ne spună că tocmai încolo ne îndreptăm.
2. De răsărit poţi doar să te îndepărtezi.
Dacă sensul mergerii noastre este înainte, dacă noi percepem viitorul ca pe un înainte atunci nimic din toate astea sunt compatibile cu faptul că, asumînd o poziţie corporală consecventă cu cea ontologică, nu putem vedea răsăritul... el este mereu în spate, şi mai ales nu putem merge spre el. Ca să-l vedem trebuie să fim mereu torsionaţi, să asumăm o poziţie dezechilibrată, ne-normală şi ne-firească, şi astfel să ne expunem la pericole.

Dacă nici răsăritul nici apusul ne există (am descoperit rotaţia şi revoluţia dar păstrăm totuşi exprimarea "poetică"), pentru că sunt simple cutume verbale şi senzoriale care ne-au rămas de pe vremea cînd încă nu prea ştiam ce se întîmplă în jurul nostru, apusul, dintre cele două, are în neconsistenţa lui ontologică o consistenţă gnoseologică, aproape profetică. El este acel stîlp de foc ce-i purtase pe israieliţi 40 de ani prin deşert pentru a nu mai exista, la sfîrşitul călătoriei, decît 3 dintre cei care o şi începuseră.
Apusul, ca în poezia lui Eminescu, tinde să se lase cucerit pentru că, în dispariţia lui, oricum nu mai are nimic de pierdut... însă la multă vreme după cele întîmplate la Rovine apusul încă o duce bine iar răsăritul se chinuie cu disperare să-l ajungă. Însăşi răsăritul fuge, şi se îndreaptă inexorabil spre apus. Iar dacă apusul, ca sfîrşit şi, concomitent, ca loc al proiecţilor noastre, e incapabil să mai riposteze primindu-ne pe toţi cu braţele deschise ideea că în ultima secundă inevitabil voi privi spre apus e una care să mă bucure...