Fîntîna lui Boc, Pariul lui Pascal şi Bagajele Martorilor

(photo by Injineru)

Da... ştiu, sunt cam multe chestii... şi, da... nici io nu ştiu încă cum se leagă. Am primit un mail, de la o bună prietenă, despre fîntîna făcută la Cluj de Boc şi despre cineva care se ghidează după Pariul lui Pascal. Şi cam tot atunci am aflat că Martorii'şi fac bagajele!

(DEX) FANTASMAGORÍ//E ~i f. 

1) Fantezie bizară şi absurdă; ansamblu haotic de idei eterogene şi lipsite de sens. 

2) Privelişte fantastică; spectacol ireal. 

3) înv. Spectacol de teatru cu fantome. 

4) Efect artistic obţinut prin folosirea abuzivă a mijloacelor supranaturale şi fantastice. /fantasmagorie

Ei bine dragilor... ce e de spus despre astfel de chestii? Pascal a zis ceva de genu: Sunt chestii care ne scapă... asta e, get used to it... and get over it (cînd pui Port-Royalu (Iansenism), hipocondria... dar şi cîteva boli ascunse reale!!! atunci începi să o dai în diverse despre păcatul Adamic, despre predestinare, şi despre imposibilitatea raţiunii)! Dat fiind că ne scapă (gîndirii, raţiunii) singura chestie pe care o mai putem face e să dăm cu banu (nu în lăutari, ci în sensul de flip the coin!). Să facem un pariu, să mizăm pe ceva! Să alegem ceva! Ceea ce poate scapă la o primă vedere e că problema pascaliană este doar ontologic-hamletiană, este de tipul lui "to be or not to be", a lui este sau nu este!

De exemplu, în cazul existenţei lui Dumnezeu, dacă mizăm pe faptul că nu este putem pierde ceva (viaţa într-o lume fericită, plus alte căcaturi de gen) dacă s-ar afla, pînă la urmă, că este. Însă dacă mizăm pe este, şi el de fapt nu este, atunci nu pierdem nimic pentru că oricum datele problemei nu s-au schimbat (ce nu ai nu poţi nici pierde)! Dar ce ne facem cînd, mizînd pe este, trebuie să şi facem ceva, ceva mai mult decît un simplu pariu. De exemplu, ca în cazul Martorilor, să ne facem bagajele pentru că Armaghedonul se apropie? Să ne punem într-o geantă bani (oare care-i cursul în împărăţia cerurilor? şi pe cine trebuie să mituim?), acte (oare care-i forma de identificare şi indexare pe care o foloseşte dumnezeu?), o haină mai groasă (de ce, vine iarna şi în rai?), un izolir (go "high", or smth?)... etc, etc... şi să fim pregătiţi să ne cărăm în orice moment. Pascal a scris Cugetările pe la 1650, sau mă rog, p'acolo şi el, se pare, a mizat pe este. Cu 600 de ani mai 'nainte, Anselm, în bună tradiţie Augustiniană, a propus un argument, denumit ontologic (de Kant), prin care să demonstreze că Dumnezeu există. Pentru cei curioşi textul este în Proslogion tradus, la noi, de Alex la Editura Apostrof, 1996.  "Id quo maius cogitari nequit", adică cel-faţă-de-care-nu-pot-gîndi-nimic-mai-mult, este un concept, adică el este în minte, însă dacă el ar fi doar în minte mereu s-ar putea gîndi ceva mai mult, prin adăugare, însă dacă acest concept are şi o reprezentare în realitate el rămîne fixat ca limită şi a realului şi a minţii... iar dacă există, şi din moment ce-l gîndesc n-are cum să nu existe, el este Dumnezeu. Replica simplă şi rapidă, deşi au urmat în timp şi altele, a fost de la un călugăr, Gaunilon, care-i reproşează lui Anselm greşala de a trece de la gînd la existenţă. Anselm răspunde, conform interpretării lui Alex, că demersul lui nu este unul dualist... ci parmenidian... el trece de la gîndirea fiinţării la fiinţă (unde m-aş grăbi să-l contrazic spunînd că eventual de la gîndirea Fiinţei la fiinţare... în fine, nu contează) pentru că fiinţa şi gîndirea sunt una... adică, to gar auto noein estin te kai einai, după spusele lui Parmenide (vezi Presocratici, Teora, 1998, p121.)

La 100 de ani după Pascal, William Paley a propus deja extrem de cunoscutul argument (care nu mai este ontologic, ci teleologic, care vine de la telos din greacă şi înseamnă scop, ţel, ţintă, în genere pentru utilitaristul Paley însemna "la ce-i bună o chestie") al ceasornicarului şi care spune că găsind pe cîmp un ceas, fără să ştim cum că ceasuri există şi la ce-s bune, însăşi, adică simpla, vederea lui ne-ar duce la concluzia, cică logică, cum că cineva l-a făcut... cu atît mai mult deci acest raţionament trebuie să fie valabil pentru Univers. Însă dacă cele două "argumente"expuse anterior nu vin să ne violenteze aşa de tare simţurile acesta din urmă este chiar indecent. Pentru că noi ştim cum se fac ceasurile! Şi nu ştim cum se fac Universurile!!! Adică practic, concret. Inginerul de mecanică fină asta învaţă la şcoală... să facă ceasuri! Cine pula mea învaţă la şcoală cum să faci un Univers? Poate încercăm să aflăm cu s-a făcut universul... însă suntem hăpt la capătu celălalt de a şti cum, actually, se face Universul! Aşadar nici dacă el a fost făcut de cineva inteligent sau nu, sau a apărut de la sine, prin voinţă proprie, şi se şi menţine astfel, sau a apărut din greşală, din prost noroc... din coincidenţă... şi se menţine prin cine ştie ce simplă ghiduşie... sau alte şi alte posibilităţi! Primele două "argumente" nu ne şochează perntru că nu sunt tehnic argumente. Voltaire îi reproşează lui Pascal ceea ce-i reproşează şi Gaunilon lui Anselm însă nici unul nici celălalt nu s-au gîndit la un argument... Anselm s-a gîndit mai mult la o invocaţie, el foloseşte o serie de parafraze după Augustin, adică este mai mult un fel de rugăciune şi cine citeşte textul o să observe asta, iar Pascal este un relativ mistic în această situaţie iar textul său nu a fost publicat în viaţă pentru că erau mai mult notiţe şi însemnări personale, adică ambele fac dovada unei auto-adresări.

Aşadar, să mizăm sau să nu mizăm? Ceea ce Pascal dezboltă în textul său este faptul că este imposibil să nu mizăm, că este imposibil să nu votăm, că este imposibil să nu luăm ciuva partea, că este imposibil să nu avem o opţiune... iar ea este obligatorie! Acum 500 de ani poate... astăzi... sorry, no way, no chance!

Hallo, băh oedipe... vezi c-ai început cu Boc... pă ăla l-ai uitat?!

Nu, nu l-am uitat!

Boc, şi fîntîna lui, definesc cel mai bine stadiul în care discursul despre dumnezeu a ajuns. Cu mult timp în urmă am jucat un joc... primul şi ultimul de acest fel pe care l-am întîlnit. Este pentru platforme de W95 şi deci cam greu o să-l puteţi juca azi. Însă eu l-am jucat atunci. Se cheamă Phantasmagoria: A Puzzle of Flesh, sau Phantasmagoria 2 şi a fost realizat de Sierra în 1997. Am şi acum acasă cutia... care arată ca imaginea alăturată. Nu ştiu dacă mai există, dar ştiu că exista, o firmă care aducea aparate de apă, un fel de dozatoare, cu borcanele alea mare de apă, care se găsesc mai nou prin tot felu de firme, undeva pe hol, accesibile tuturor şi care se numea (genial, nu?) Agora. Agora, vine tot din greacă, şi denumea piaţa într-o cetate greacă, însă agora înseamnă adunare iar verbul agoreuo înseamnă şi a vorbi în public, a declama, a declara. În Phantasmagoria, mai ales în prima parte, acţiunea se petrece la birouri iar mare parte din timpul acţiunii este în jurul unui astfel de dozator de apă unde se întîlnesc diversele personaje care lucrează la firma respectivă. Acest "în public" este opusul a ceea ce atît Anselm cît şi Pascal vroiau să realizeze prin "argumentele" lor. Ei trăiau în vremea în care argumentele mai existau în varianta proprie, privată. Astăzi argumentul, declaraţia, declamaţia este eminamente publică... la fel este şi credinţa în dumnezeu, şi cam tot ce se întîmplă. Necazul este că în public nimic nu mai este ontologic... ci totul devine, deja de pe vremea lui Paley, utilitar... şi de aici, estetic. Iar de aici nevoia nu mai este una epistemologică ci simplu etică.

Fîntîna lui Boc, care btw s-a făcut prin demolarea fîntînii lui Funar şi pe locul acesteia, care era de 1000x mai chicioasă şi mai penală, se înscrie în viziunea noastră estetică. Ne place sau nu ne place... asta este acum întrebarea şi aşa este şi întrebarea despre dumnezeu. Ne place cum arată teoria despre el a cutărei sau cutărei religii sau secte, ne place ce trebe să facem, pentru că e musai să facem ceva în vederea unui scop util, ne place cum ne vedem şi cum ne simţim cînd facem ce ni se spune să facem sau nu?! Totul este astăzi o fantasmagorie: o înşiruire absurdă şi bizară de idei fără sens, sau un spectacol care uzează de mijloace care pot da impresia că formează un peisaj ireal, de lumini şi culori imposibile, sau dacă nu atunci este o scenă a fantomelor, a spectrelor, a epigonilor însă totul este făcut să ne acceseze simţul estetic. Nimic nu mai dă şi nu mai ţine de real... totul este o fantezie, o metaforă... o lăbăreală generalizată! În acest context este destul de ciudat să-ţi vezi membrii familiei vrînd să plece cu bagajul în împărăţia lui dumnezeu... reală sau fantasmagorică!