Despre absurditatea de a nădăjdui

Să simulezi viaţa e mult mai puţin ridicol decît s-o trăieşti... asta poate şi din cauză că doar descoperită Viaţa nimiceşte viaţa. Pînă rămîne în starea de nonsens mai avem o şansă: înlăturaţi viciul şi posibilitatea sinuciderii, înlăturaţi insuficienţele şi tarele sufletului, înlăturaţi vocaţia oboselii şi a urii (mai ales de sine), înlăturaţi sublimul căilor urinare şi a diverselor orificii, înlăturaţi nefericirea, durerea, scandalul lăuntric, ruşinea şi idealizarea abjecţiei, suprimaţi monstrul atoniei şi histrionismul detaşării, luaţi şi privilegiul putrezirii odată cu lenea şi o să aveţi nişte escroci ai apocalipsului, nişte echilibraţi ai echidistanţei, nişte fervenţi ai procreării prosteşti infectaţi de maladia acţiunii, galbeni de graşi cu chipuri rumene şi clorotice, nişte maimuţe horcăind între crime şi visuri care au astfel de răspunsuri:
"... Cei blînzi moştenesc pămîntul şi se vor desfăta în belşug de pace.
... Cei drepţi vor stăpîni pămîntul şi îl vor locui pe vecie.
... [Dumnezeu] va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi; nici jale, nici strigăt, nici durere nu va mai fi.
... Căci oamenii drepţi vor locui ţara şi oamenii integri vor rămîne în ea."

Imaginaţi-vă plictiseala, imaginaţi-vă imbecilitatea şi stupizenia unei după-amieze într-o astfel de lume, îmaginaţi-vă omul, nu doar fără însuşiri, ci şi fără suflet (ăsta este de fapt motivul pentru care Martorii nu cred în suflet... ce om cu suflet poate să trăiască într-o astfel de lume tembelă şi decrepită)... imaginaţi-vă destinul unui sănătos cu trup detracat şi minte buimăcită! Cabotini ai eternităţii joacă un rol de umplutură într-un timp ce şi-a rătăcit axa.

Să-ţi bagi degetele'n gît şi să-ţi borăşti viaţa ca să nu fi nevoit s-o înduri şi mîine... iată, în aceste condiţii, singura soluţie la maladia non-biodegradabilităţii!