Headphone me

1. Nu ştiu cîţi observaţi fenomenu dar din ce în ce mai mulţi oameni folosesc căşti cînd merg pe stradă. E nevoie de un atrificiu ca să evităm impactul nociv al socialului. Mp3-player, iPod, celulare cu mîini-libere... etc. Evident că totul s-a miniaturizat şi performantizat... era o vreme cînd cine avea cas cu căşti era bengos... pormă a urmat CD-Playerul cu căşti... şi iar erai bengos... atîta că erai bengos cîtă vreme nu făceai mişcări bruşte să-ţ sară CD-ul şi capul de citire de pe track. Acum poţi să faci mişcări bruşte la greu... acum totu e pe flash. Feţele absente prin preocuparea lor interioară, aproape ca într-un film alb-negru, te fac să te simţi un personaj străin şi mereu alienat de decor. Socialul citadin nu mai este agoră, nu mai este loc comunitar, comun, de adunare, de schimb, de interacţiune. Acum în urban ne separăm, ne individualizăm prin surzenie. Ne exteriorizăm pe bloguri şi conferinţe online şi ne interiorizăm în lume, ne întoarcem clinic spre noi înşine ajutaţi de butonul Volume care, parcă, printr-un fel de wireless spiritual dă vacarmul public la minim şi ne oferă senzaţia unei ruperi. E ca atunci cînd mergi cu trenul şi priveşti pe geam. Transparenţa lui te face cumva părtaş la peisaj... însă este doar o părere, doar o eroare de percepţie... pentru că starea vitroasă, fizică sau psihică, se interpune insensibil între noi şi restul. Nu mai putem simţi comunul... de acum comunul şade în diferit... semănăm cu ceilalţi prin suprimarea unui simţ care ne dădea apropierea, chiar incluziunea, şi prin faptul că sîrmele care ne atîrnă din urechi ne decodifică acelaşi comportament la cei din jur. Suntem cu toţii mult mai cerebrali în social... nu mai simţim... poate că gîndim mai mult (sau nu neapărat), sau vrem să pară aşa.



2. Cealaltă specie a headphoniei este doar pe jumătate specie şi e aşa pentru că-şi acoperă doar o ureche şi pentru că nu primeşte ceva ci aşteaptă ceva. Este noul trend cu casca de celular cu dinte-albastru. E mai degrabă sîngele-albastru, piratul, ţiganul, impostorul speciei de mai sus. Este omul de afaceri, sau cel care vrea să se pretindă un pilon al unei societăţi. Este cel care vrea să arate că fără el nu se poate, şi în plus, că el este atît de napolionistic încît orice ar face pe moment el este în stare să vorbească despre altceva, să dea sfaturi, să ajute pe cei care, dacă n-ar fi el, sau ea, ar gusta o agonie scrută urmată de o teribilă extincţie, comunicarea, remediul aneantizării. Este o modă fără de care o parte din populaţia noastră nu mai poate, cineva trebe să şi conducă, să şi de ordine, să şi dea sfaturi. Este interesant cum putem să ne simţim în contact mediaţi de tehnologic cu cei de departe şi să ne simţim aşa de izolaţi, şi chiar să vrem să ne izolăm, tot prin tehnologic de cei apropiaţi spaţial. Tind să cred că tehnologicul izolează apropiatul şi leagă, hic et nunc, departele. Dintr-o dată "să iubeşti pe aproapele tău" devine o altă paradigmă. Aproapele nu mai e tipa care stă lîngă tine pe scaun în tramvai... de care te separă atîtea: casca ta, prin care comunici cu cineva la mile distanţă, spaţiul dintre voi, un spaţiu social al eticilor, moralelor, diferenţelor culturale, religioase, politice, şi casca ei, prin care ea vorbeşte cu altcineva, un apropiat ei poate, sau ascultă un ritm total inapropiat ţie. Casca dinte-alabastru o să intre curînd în designul vestimentar al marilor case... dacă n-a intrat deja. Delirul tehnologic care ustensilizează omul cu voia sa mutuală şi cu acordul său (ne-)voit îmbracă azi deja o droaie de femei, chiar, care nu mai au nici o vibraţie vaginală... doar în ciocănel. Schimbul de fluide devine un transfer de substanţă informatică... orgasmul, un download reuşit. Visul nu mai este să scăpăm cu faţa curată ci cu casca intactă.

Alo?!