"... cel care greşeşte şi face lucruri ruşinoase şi nedrepte în mod voit,
dacă există un astfel de om,
nu poate fi altul decât omul cel bun."
Platon, Hippias Minor, 376c.
Am început să citesc
Despre minciună a lui Gabriel Liiceanu. Am terminat-o, după 3 ore, cu vagul sentiment că, măcar faţă de Liiceanu, am să-mi cer ceva scuze. Nu total. Nu l-am iertat total, vorba amicei mele Acidalia, însă cred că, privit corect, acest mic op vine cu ceva. Atunci când tun şi fulger împotriva unei chestii am în momentul imediat următor o mică stare de remuşcare, dar nu-i stres, că-mi trece iute.
Despre minciună... aşa cum era ea în zilele ei buneLiiceanu publică acest volum care reia o temă din Conferinţele Microsoft pentru a da, all-in-one, poziţia sa despre subiectul în chestiune. Vine cu trei texte fundamentale din care-şi deduce argumentele:
1.
Filocet, Sofocle,
50-1352.
Hippias Minor, Platon,
365d-376c3.
Principele, Machiavelli
În plus, propune şi un mic excurs, pe post de intermezzo, despre
deinon care însemna la greci cumplitul, nefamiliarul, aproape inimaginabilul în act.
Se pare că nu doar eu vreau să fiu salvat, nu doar eu aştept ceva de la altcineva, aşa cum mă acuza (pe blog) anonimul care mi-a comentat postul despre ultima carte a lui Patapievici. Nu, dragule, nu sunt singur. Se pare că şi Liiceanu este unul cam în aceeaşi situaţie (totuşi plângerile mele nu văd tiparul la Humanitas): "... să atrag atenţia asupra situaţiei îngrijorătoare în care se află poporul român: aceea de a nu putea să se organizeze la nivelul
moralei de a doua instanţă, pentru a crea o clasă politică şi un
nou principe capabili
să ne scape - potrivit expresiei lui Machiavelli - de
corupţia în stadiul ei ultim" [
s.n.].
"Tu, fiu al omului vestit, şi eu am fost -
Nevârstnic fiind atunci - la vorbă lenevos,
Dar iute braţ aveam. Dar azi, mai ros de ani,
Că vorbele duc lumea - văd - nu faptele! [s.n.]"
Odiseu, Filocet, 96-99
În discuţia asupra primului text, cel din Sofocle, Liiceanu propune o distincţie fundamentală ce împarte între vorbe şi fapte... aparent, şi tot aparent, fundamental. Trebuie văzute vorbele şi faptele într-o manieră strictă? Nici vorbă. Este mai mult o atitudine, o situare, o poziţionare faţă de ceva, Liiceanu le denumeşte ecuaţii, iar Odiseu are o atitudine, de unde
ecuaţia lui Odiseu, iar Neoptolem, fiul lui Ahile o altă atitudine, de unde şi
ecuaţia lui Ahile. Cele două sunt doar drumuri diferite spre acelaşi punct, iar pentru cei care n-aţ avut vreme să citiţ cartea o să le spun pă scurt. Atitudinea lui Odiseu este una care acceptă orice variantă posibilă pentru a ajunge la scopul acţiunii, şi nu este nici alovace şi nici lipsită de punere în act, de
dynamis. Dar este o atitudine de morală flexibilă, slabă, secundă, ce adoptă răul, sau permite
şi răul, temporar în construcţia generală a acţiunii, pentru ca scopul acţiunii să fie atins, realizat. Este morala învingătorului, a celui care nu poate merge acasă fără premiu, iar dacă pentru asta trebuie să facă un fault "discret" ca să dezechilibreze echipa adversă, fie, asta e! Este o atitudine ce favorizează fondul în dauna formei, scopul în dauna mijlocului! Atitudinea ahileică este mult mai strictă şi mai severă, chiar kantiană. Ea nu tolerează o formă nedreaptă, ea nu concede dezonoarei, necinstei. Ea preferă să piardă, dar să piardă drept, cu capul sus, cu fruntea sus, fără pată. Este atitudinea lui "cel mai bun să câştige" şi nu se referă, ci ba din contra, la
bun aşa cum a făcut-o Socrate în dialogul Hippias Minor, din care am citat la început. E lupta draptă, de dragul luptei, şi nu de dragul premiului. Este o morală tare, o morală de primă mână. Este, dacă vreţi, idealul moralei.
Voi face în baza acestui argument citit la Liiceanu o mică digresiune. Voi aminti de Metafizica, 993b, fragment pe care Horia-Roman Patapievici îl preia în ultima sa carte pentru a aduce exemplul sumei contribuţiilor la cultură, şi care este şi în opinia mea un aspect foarte important al posibilităţii unei istorii a culturii (sau filosofiei) noastre. Trebuie să menţionez o mică tehnicalitate, şi anume, variantele Metafizicii disponiobile la noi nu exprimă în fragmentul respectiv această ideea cu chiar aşa de mutle detalii, de aceea voi relua şi eu exact versiunea lui Patapievici: "Fiecare filosof care se apleacă asupra unui subiect dat găseşte să spună ceva semnificativ despre el; în sine, contribuţia sa poate fi
de mică valoare în raport cu adevărul sau poate reprezenta, chiar fiind adevărată,
puţin lucru, în raport cu vastitatea subiectului - dar însumarea contribuţilor tuturor conduce la rezultate remarcabile." [
s.n.]
Din puctul meu de vedere intelectualii sunt tot oameni, au şi ei mândriile lor, orgoliile lor, frustrările lor. Morga aia mereu gânditoare, sau serenă, sau mereu zbuciumată de întrebări interioare, care te face să crezi că ei nu se gândesc ce şosete sau chiloţi să-şi ia de la Metro, e doar o imagine, e felul în care ei, sau "producătorii" lor, adică ăia care stau în spatele lor, vor să ni se arate pentru ca totul să fie mai credibil,
să pară mai credibil. Aşa că, confruntat cu o problematică asemănătoare moralei de primă instanţă, una în care scopul se poate rata, în care luptătorul poate avea şansa întâmplătoare al unui second best, şi deci să se afirme şi despre el că a avut
o contribuţie de mică valoare, un
puţin lucru de spus la ideea generală, este cred o situaţie în care nici un intelectual român nu vrea să ajungă. Nu ştiu dacă aşa se gândesc ei atunci când luptă cu mâini şi cu picioare ca să aibă diverse spaţii de manifestare gen cărţi, reviste, emisiuni radio şi tv, mai nou şi bloguri, dar oricum este o situaţie de care vor să scape. Notorietate locală cu orice preţ, asta-i deviza celor mai mulţi. Varianta directă şi clară a lui Patapievici, deşi fără legătură, doar tăiată din context de mine, sună astfel (preluată de
aici):
"... daca sunt personalitati ale vietii publice. Or, de regula scriitorii,
daca nu sunt de tot mediocri, reprezinta personalitati ale vietii publice." [
s.n.]
Altfel spus, există o nevoie inerentă de a deveni astfel de persoane, persoane publice, şi încă mă mai întreb dacă scriind devin sau vor să devină şi atunci scriu. Liiceanu, într-o altă conferinţă Microsoft, pe care am audiat-o şi io când a fost la Cluj, spunea: "Scrii pentru ca nu poti altfel? Sau scrii pentru ca sa publici, pentru a exista public, pentru a avea succes, pentru a fi aplaudat si comentat, pentru a aparea în lumina reflectoarelor...? Când istoria ajunge în situatii-limita, scriitorii care scriu ca sa publice si scriitorii care scriu pentru ca au ceva de spus încep sa se departajeze." (de
aici). Oare?
Poate că iar asum prea mult dar din punctul meu de vedere există o înclinaţie total nefondată spre prolixie pe care o văd la intelectualul român. Iar atunci când un text, sau o idee, ia forma unui articol într-un volum colectiv, apoi într-o revistă, apoi în alta, apoi într-o emisiune radio, apoi într-o carte de autor, tind să cred că se sare peste cal de dragul spectacolului.
Bun, să revin la cartea lui Liiceanu şi la următorul text comentat, cel din Hippias Minor. Eu am văzut în el încercarea lui Liiceanu de-l salva pe Platon, şi evident binecunoscuta-i teorie cum că cel care ştie adevărul şi binele nu poate face răul (ceea ce e avantajos pentru un intelectual, în genere, cu bube pe conştiinţă), şi să salveze aşadar o problemă destul de serioasă, nu neapărat de etică, dar de acţiune umană. În fond io asum teza că intelectualul român face răul tocmai pentru că se pricepe aşa de bine la bine! El apelează la contra-argumentul aristotelic a lui Creţia care se exprimă pe două planuri. Primul e să arăţi că Socrate nu are dreptate, adică să expui greşelile de raţionament pe când al 2-lea e să reinterpretezi convenabil concluzia. Poate că la momentul respectiv, vorbim de sfârşitul anilor '70, această soliţie - ultima - părea rezonabilă, la fel, de altfel, ca şi prima. În subsidiar, Creţia mai consideră şi că dialogul poate să fie o farsă educaţională, o încununare a spiritului de frondă platonician, ceea ce e din nou o aberaţie, pentru mine cel puţin. Eu cred cu tărie că Platon nu a greşit, nu a vrut să-l luăm în sens soft (sau Microsoft), şi nici să educe preşcolari făcând apel la bau-bau-l greşitului de silogisme, sau la sofisme ieftine. Voi trece peste deconstrucţia "logică" a logicii lui Platon pe care Creţia o face în jumate de pagină, şi voi spune doar că, şi asum riscul să mă înşel, e posibil ca Platon să arate că el, ştiind binele, poate să facă
şi răul, că face binele pentru că vrea, şi nu accidental sau altfel. Este un argument,
pro causa sui, răsturnat, dar care funcţionează mereu. Decât Creţia mai bine Noica să fie cheia de interpretare şi să luăm ca dat faptul că Platon merge mereu cu dialogurile sale spre limita aporiei, spre o zonă indecisă a tensiunii punctelor. Lysis e doar la un dialog distanţă... dacă e să luăm volumul II, despre care discutăm.
Aşa că e posibil ca cel care ştie cel mai bine ceva să poată disimula ştiinţa lui în neştiinţă. Să poată minţi, ascunde, eluda, crea false probleme, aduce false soluţii. Eu cred că acest lucru e posibil şi sunt convins că la o scară mult mai mică fiecare l-am făcut sau continuăm să-l facem. Intelectualul nu e la adăpost de posibilitatea, sau tentaţia, unui astfel de caz.
Conex la asta: cine este cel sincer? Cel care poate să mintă sau cel care
nu poate? Nu cred că e nici locul şi n-am eu nivelul pentru a deschide un dialog cu Liiceanu aici, dar părerea mea sinceră, de mincinos, este că cel sincer e doar cel care poate să mintă. Asta este polytropia odiseică, ce poate, în ea însăşi, este o minciună, însă e făcută de singurul capabil de adevăr şi minciună. Aduc aici şi argumentul biblic, ca păcat. Pavel, în Romani 5:13b "... dar păcatul nu i se pune la socoteală nimănui cât timp nu este o lege", sau argumentul ce apare cu câteva versete înainte în Romani 4:5 "... ci crede în acela care-l declară drept pe cel lipsit de pietate, credinţa i se socoteşte dreptate". Ce înseamnă asta: în principal că doar cel conştient de existenţa şi posibilitatea limitei poate s-o transgreseze cu adevărat, asumat şi conştient. Asta mă face să nu despart chiar aşa de dur între
ho aletes şi
ho pseudos, între cel adevărat şi cel mincinos (cu toate că risc o situaţie mai gravă), ci mai degrabă să cred că ele sunt faţete reale ale aceluiaşi, şi nici decum să marşez pe diferenţa netă între ele (care cu siguranţă e posibilă, dar în ce condiţii?!). Vorbim acum totuşi de oameni cu şimţ moral şi etic, intelectuali, cât de cât.
O mai modernă aplicare am văzut-o, mai cu toţi, în ultimul Harry Potter. Scena de care vorbesc este cea în care Sirius Black vorbeşte cu Harry despre arborele lui genealogic. Acolo Harry se întreabă dacă nu este rău, în sine, dacă nu o să devină şi el din ce în ce mai asemănător Lordului Întunecat. Sirius răspunde că este o persoană bună căreia i s-au întâmplat lucruri rele. Şi ce înseamnă să ţi se întâmple lucruri rele? Să nu poţi răspunde prin aceeaşi metodă, să nu poţi acţiona rău, să
înduri răul, şi nu pentru că eşti doar incapabil să răspunzi cu aceeaşi monedă, de dragul de a nu face un rău mai mare, sau un rău, indiferent de mărimea lui. Şi continuă spunând că toţi avem o parte luminoasă şi una întunecată în noi şi care este doar o exprimare, în orizontul de aşteptare şi de decodare al filmului, a ideii că uneori putem să asumăm şi o moralitate de mâna a doua, putem face răul, fără să fim răi, însă el rămâne ca potenţialitate, ca virtu, sau ca virtualitate mereu în noi. Sistemul ne pune în faţa situaţiei de a folosi răul, dar cât suntem dispuşi să perseverăm în el?
Următorul text discutat este Principele. Notabil aici este naşterea, după acest document, a lumii moderne, a politicii moderne. Argumentul Principelui nu este maliţios, el nu vrea răul, el vrea binele, binele comun şi nu personal, el este Odiseu până la urmă. El spune: dacă tot suntem într-o lume căzută, dacă tot avem o conştiinţă rea, o natură înclinată spre rău, o relativă incapacitate pentru diverse lucruri sau acţiuni, atunci de ce să nu ne îmbrăţişăm această condiţie şi să scoatem ce-i mai bun din ea. Răul este rău, dar politica lui
fight fire with fire nu a inventat-o secolul 20. Ea a făcut posibil secolul 20 apărând cu 500 de ani în urmă. Liiceanu încheie discuţia textului cu o serie de aserţiuni despre omul virtuos, omul flexibil, schimbător. O să reiau o serie de implicaţii ale acestei chestiuni în posturi viitoare, mai cu seamă aplicate la problema iubirii. Şi tot aici trebuie să înregistrez poziţia lui Liiceanu în congruenţă cu cea din
Turnirul khazar şi contra
Omului recent a lui Patapievici.
Însă mie unu acest om virtuos mai poate să-mi sune şi ca ţambalagiu, ăla de cântă după ureche, ca mine acuma de exemplu. Însă dacă fără sau cu mine ţara asta tot acolo e, cu persoanje precum Patapievici, Liiceanu, Pleşu lucrurile tind să ia o altă faţă. Un astfel de personaj, în general mă refer, deşi sunt convins că poate ţambalicii până picăm toţi pe spate trebuie să aibă verticalitatea de a nu o face, şi de a nu se da în spectacol gratuit, de dragul unor avantaje publice şi politice care nu-l avantajează în ochii publicului culturat.
Terminând aici de prezentat textele Liiceanu face o scurtă aplicare a acestor idei la situaţia României. El împarte, grosso modo, istoria cu aplicabilitate a României în Caroliană, Comunistă, post-Ceauşistă. Carol a fost un Odiseu, comunismul a fost răul de dragul răului bazat pe minciuna generalizată, post-Ceauşismul n-a produs nici un Mesia, aka Principe, care să taie răul de la rădăcină, ne-a sedus şi abandonat cu alte cuvinte, de unde reiese că avem catharsisul nerezolvat şi tensiunile persistă. Poi normal că persistă însă ceea ce nu înţeleg eu e faptul că el aplică asta la politică în loc să privească în ograda proprie şi să o aplice la intelectuali, sau mă rog,
şi la intelectuali.
Intelectualul post-decembrist, venit şi el cu un bagaj comunist, destul de mare, printre circumvoluţiuni, a adoptat o virtuozitate ieşită din comun, după părerea mea, una socială, publică. În loc să profite de libertatea măcar individuală de a citi şi scrie ce-i trece prin chelie el a dat dovadă de o polytropie exagerată. A început cu scandaluri de catedră, a continuat cu biasarea vizibilă spre politichie şi a dezvoltat rapid nevoia de funcţii şi poziţii sociale, politice, universitare, etc, a reluat cearta cu confraţii săi intelectuali pe baze politice mai mult decât pur intelectuale, sau intelectuale bazate pe adeziuni politice, s-a pervertit mai mult decât trebuia, a decăzut mai mult decât era normal, dată fiind situaţia noxelor social-psihice nerezolvate, s-a lăsat intimidat prea uşor de prostimea cu bani, sau a invidiato şi copiato, a fost un Harap-Alb total neviteaz în faţa Spânului iar acuma dejaba se plânge că e anonim, a angajat mereu un discurs de scuză, mizând pe realitatea sau posibilitatea
ekklepsisului, a răpirii spiritului, a vrăjirii şi a mediului nociv pentru actualizarea plenară a personalităţii lui.
Problema mea e următoarea: este valid argumentul că intelectualul român actual nu face ce ştie, şi ce trebuie, şi ce e necesar, pentru că situaţia politică e instabilă şi în principiu condusă de avataruri ale aceluiaşi tiran care i-a asuprit gândirea şi expresia până în '90? Cât este de validă scuza chatarsei incomplete sau întrerupte? Este deci intelectualul român incapabil să scape de
ekklepsis fără să-şi piardă vremea (şi a noastră o dată cu a lui) în denunţarea lui?
Există atunci un astfel de om? Este el chiar intelectualul român? Eu cred că da... dar io tind să mă înşel!
Vă las şi pe voi să regândiţi situaţia şi voi reveni.