Pe şantier cu H.-R. P.

H.-R. P. este un binecunoscut analist politic. Această denominaţie, de care mie mi-e scârbă, numa când o aud, şi-o asumă mai toţi gânditorii actuali în încercarea de a ţine pasul cu actualul (din gânditori actuali). Însă este un compromis jenant pentru că poţi să gândeşti şi fără să stai cocoţat în vărful căcatului unde se întâmplă lucrurile. În fine... nu contează asta.

PS.
Nu fac referire la ultima carte a dânsului, nu o am, nu o citesc, aştept să ajung acasă şi atunci o să vorbesc şi de ea. Între timp, dacă insistaţi, găsiţi la Adrian câteva referiri.

De la Sophie, căreia i-am dat un tag, am ajuns la antiblog, şi de acolo, prin amabilitatea domniţei suzi (presupun, dar nuş care e) am ajuns la un articol din România Liberă.

Deci, să parafrazăm:

"La ce mă gândesc în momentul de faţă

Trei lucruri ma preocupa in momentul de fata:
1. imposibilitatea omului de a lasa urme in timp; (chiar şi cei care se pişă pe timpul tău)
2. natura vie a traditiei; (umanitatea imbecilă continuă să se reproducă şi astfel să perpetueze această abjectă tradiţie)
3. si rolul jucat de condamnarea lui Galileo Galilei in constructia modernitatii noastre care, am inteles de cativa ani, nu este decat una dintre modernitatile posibile, nefiind, cum am crezut, Modernitatea. (evident că deşi nu a spus "şi totuşi se-nvâtreşte" poate că spunea "WTF?" dar el nu ştia engleză, franceză, germană, latină sau alte limbi de circulaţie "modernă" aşa de bine şi substanţial ca H.-R. P.)

Cele trei fragmente pe care le veti citi mai jos sunt special alese din santierul meu pentru cititorii Timpului Liber (dupa care eu insumi ma ghidez in alegerea programelor). (iar eu însumi resimt o durere fix la 2 m în faţa pulii atât faţă de cititorii Timpului Liber cât şi faţă de programele TV)"

Să purcedem.

1. Io unu nu-mi aduc aminte să se zică la noi "imiscibil", ci nemişcibil, aşa cum se zice chimie anorganică şi nu inorganic chemistry ca în engleză. Dar trebe să recunosc că imiscibil sună mult mai pizdă! Apoi, citez,

Pentru timp, noi suntem niste catalizatori – nimic din substanta noastra nu se regaseste in rezultatul final al reactiei cu noi. Pentru noi, timpul este asemeni unui acid – ne corodeaza chiar si atunci cand ne coace.

şi stau iar să mă gândesc. Spun convins că mă simt pierdut de la prima frază. Deci, noi suntem catalizatori, noi suntem şi reactanţi, de vreme ce există o reacţie cu noi la care participăm substanţial, şi suntem şi miraţi că în urma reacţiei nu ne regăsim. Amu nu că vreau să mă dau io mare PhD în chimie dar e normal ca în urma unei reacţii substanţa iniţială să nu se regăsească la sfârşit, că tocmai ăsta e scopul reacţiei, faci ceva din altceva, şi să nu ai la capăt acelaşi lucru, că dacă-i aşa înseamnă cu NU a avut loc reacţia. Apoi, catalizatorul este o substanţă care, de cele mai multe ori, se spune că nu se modifică în timpul unei reacţii. Însă nu e aşa. Catalizatorul participă activ prin faptul că se descompune şi recompune la sfârşitul reacţiei, ceea ce înseamnă că în timpul reacţiei (când aceasta are loc evident) nu mai există un catalizator, sau mă rog, cel iniţial. Schimbând registrul spre metaforic dar menţinând principiul:

• Dacă timpul reacţionează cu noi dar el nu se poate schimba, înseamnă că nu reacţionează.
• Dacă substanţa noastră nu se regăseşte la sfârşit înseamnă că noi reacţionăm, dar atunci cu cine?
• Dacă noi suntem catalizatori înseamnă că ne regăsim, substanţial în aceeaşi măsură (principiul conservării masei e de vină), la sfârşitul reacţiei, rolul nostru fiind chiar acesta, să ajutăm reacţia.
• Este clar că nu putem să ne regăsim şi să nu ne regăsim la sfârşitul unei reacţii, adică ambele în acelaşi timp, deşi atunci când afirmăm fiinţa afirmăm şi neantul din jurul ei, nefiinţa, dar acesta nu este fiinţa ci chiar opusul ei.
• E cam ciudat să fim şi să nu fim reactant în acelaşi timp. Adică sunt reacţii în care o parte a unei substanţe se erijează în catalizator dar în sine, separat de substanţa lui iniţială, adică descompus.
  

A doua frază mă pierde iar. Acidul corodează, asta e clar, în jargonul obişnuit.

Coroziunea se mai poate numi şi oxidare, pentru că în timpul oxidării se pierde un electron de către o unitate chimică mai mare (moleculă, atom, ion) şi se obţine o sare, sau produsul oxidat. În coacere, ceea ce se foloseşte pentru a face o cocă să crească este de obicei praful de copt, care este chimic bicarbonatul de natriu, care mai simplu este o sare, o sare de natriu, nu ca cea de bucătărie dar asemănătoare, Na+ şi o altă prticulă negativă regăsindu-se şi în cazul nostru.
Acidul, conform unor chimişti, în special Lewis, este o substanţă care poate să primească o pereche de electroni. Un agent oxidant este o substanţă, sau o unitate chimică ce poate primi unul sau doi electroni proces care înseamnă oxidare pentru unitatea care-i pierde şi reducere pentru agentul oxidant. Deci acidul este un agent oxidant. Dacă tratăm bicarbonatul de sodiu cu un acid vom obţine tot o sare, deci cam acelaşi lucru ca în cazul unei coroziuni. Ceea ce înseamnă că ne corodează şi ne coace e cam acelaşi lucru, schimbând acum iar registrul spre exprimarea poetică. Poate că "ne corodează, pentru că tocmai ne coace" era mai corect potrivit principiului. Şi mă aştept de la domnul H.-R. P., din câte ştiu cu un master în fizică, la fel ca mine, să ştie aceste lucruri.
Evident că s-a marşat pe opoziţia pierdere, din oxidare, şi câştig, din creşterea ce se observă la coacere. Însă această creştere este un efect vizual, pentru că de fapt se pierde o mare pare din substanţa coaptă prin apă şi dioxid de carbon, care se degajă sub formă de gaze, vizual aburi.

2. Se face şi în acest fragment o trimitere la chimie. Spune domnul analist politic:

Modul impietrit, anorganic, in care concep traditionalistii traditia este un efect al modificarilor introduse in raportul lor cu divinitatea de catre fortele pe care doresc sa le combata, tocmai prin afirmarea traditionalismului lor. Fara sa-si dea seama, ei nu fac decat sa intareasca raul prin remediul pe care il propun.

Pot să spun şi eu că "modul împietrit, anorganic, în care concep tradiţionaliştii anorganicul este un efect al modificărilor introduse în raportul lor cu natura şi chimia de către forţele pe care doresc să le combată, tocmai prin afirmarea unor comparaţii, metafore, etc, de acest fel" Faptul că asociem anorganicul unei lipse de viaţă este pentru mine încă un mister. Că spui geologic, sau... (nush, că nu-mi vine cuvântul acum, deşi ştiu că mai este unul cel puţin, şi care face referire la starea pietrei, una în care de obicei transformările nu mai sunt la nivel chimic ci doar fizic, gen cristalin, sau ceva de genu) e una, dar să asociezi acest lucru cu întreg domeniul anorganic e ciudat. Şi dacă tot a spus imiscibil, de ce nu a spus şi inorganic?

3. Vechiul principiu de care vorbeşte domnul H.-R. P. nu era chiar aşa de vechi pe vremea aceea. Fides quaerens intellectum, căci la acesta mă refer, este, dacă se poate spune aşa, definiţia religiei dată de Anselm de Canterbury prin 1100 e.n. şi se traduce prin credinţa care caută înţelegerea. Sunt convins şi nici nu mai vreau să aduc argumente că în cazul lui Anselm şi a multor alte feţe bisericeşti ale timpului "binomul" de care vorbeşte domnul H.-R. P. este cât se poate de dezechilibrat în favoarea credinţei. Cultura occidentală are în faţă în perioada aceea un filtru religios extrem de puternic la tot ce cultura greacă a dat. Ea nu citeşte nimic profund metafizic ci interpretări peste interpretări cu evidentă tentă şi coloratură religioasă şi până după perioada lui Toma va rămâne prizonieră acestei gândiri. Nu vreau să spun că principiul folosit de domnul H.-R. P. pentru interpretare nu e interesant. Adică, orice epocă încearcă, onest, să adapteze religiosul la cunoaşterea "ştiinţifică" a momentului. Este după mine un principiu de bun simţ şi putem filtra şi aşa istoria acelei perioade. Însă, practic, dincolo de observaţia lui Galilei, la nivel ideologic adică, situaţia era mult mai tensionată religios. Pentru că în perioada post-Toma, s-o numesc aşa, intervine în cultura occidentală un curent, adus de traducerile din texte arabe şi greceşti, curent ce v-a schimba felul de gândire al multor filosofi şi care este poate responsabil de Modernitatea-ne-modernitate a noastră într-o măsură mai mare decât, hai să-l numim, fenomenul Galilei. Dezbaterile pe aceste texte şi influenţa lor este cred mult mai mare decât ceea ce Galilai a dat, fără a vrea să exclud sau să minimalizez rolul lui Galilei... care de altfel nici nu a fost primul pe drumul acesta.

Gândesc însă că generalizând cazul Galilei, adică transformând condamnarea sa în dusputa "modernă" ştiinţă (cunoaştere) - religie se continuă tocmai acest tradiţionalism care a facut ca, într-adevăr, ura şi resentimentele să dicteze antireligionismul perioadei aşa numit iliministe şi care a dus finalmente la moartea lui Dumnezeu. Cred că dacă se punea un mai mare accent pe lectura acelor vremuri astăzi aveam un răspuns mai adecvat situaţiei decât acesta fără să contest în subsidiar că ceea ce zice domnul H.-R. P. există, însă este un efect şi nu o cauză. Este vorba de un principiu al onestităţii pe care el singur şi-l încalcă, şi nu în cazul lui, ci el aparţine gânditorilor care un ales să critice religiosul pentru intoleranţă ştiinţifică mai degrabă decât să o explice, şi astfel s-o integreze, printr-o grilă de lectură diferită. Dacă acest divorţ e astăzi cert exista o vreme când consilierii maritali puteau salva această minunată căsnicie.

Aceste principiu, al grilei de lectură, nu este al meu. Mi l-am însuşit, şi-l folosesc acolo unde cred şi cum cred de cuvinţă, de la Alexander Baumgarten, din multele noastre discuţii la seminarii şi şedinţe de traducere dedicate gandirii antice şi medievale.

PS.
Am decis să editez acest post pentru că se poate înţelege că am ceva cu personajul în cauză. Nici vorbă. În perioada în care am venit la Cluj am citit tot ce a scos, l-am apreciat mereu pentru onestitate şi chiar dacă nu l-am amintit în postul despre eroi era şi el acolo pentru că mereu trebuia să subliniez cuvinte pe care nu le înţelegeam la el şi să le caut în dicţionar. Însă perioada domniei sale de analist politic m-a făcut să nu-l mai frecventez. Aşa că am citit Omul recent dar nu toată, şi mai mult pe sărite, iar restul cărţilor de atunci nici nu le-am mai luat. A intervenit se pare şi în cazul nostru un "divorţ" şi cu toate că încă-l menţin în imaginarul meu pe primele locuri ale culturi noastre actuale prefer să nu-mi frecventez acest imaginar... cred că pentru mine Horia-Roman Patapievici a început să ţină de tradiţie...