Deontologii să mi-o sugă!!!

Trăiesc în ţara în care la nişte ţîşti-bîşti, neica-nime, "coate-goale şi mangafale" de bucale nu li se scoală pula dacă n-au ei cod deontologic în media! Şi cica blogurile "e media"! BĂH SĂ MORI TU!!?? Numa' că nişte media mai naşpa unde musai să facem, într-o primă fază, "teste"! S-O TESTEZI PĂ MĂ-TA, BOU CU PRIMURĂ DE BUCUREŞTI, CĂCAT LA CUR ŞI TREPANAT DE'ŢI CURGE SCUIPAT DIN GURĂ (vorba lu Badea)!

Eu NU sunt presă, băh imbecilule!, eu sunt blogger individual, personal, independent, fără "simpatii" politice, fără ţară, fără cetate, fără mamă - că de aia'mi zice mie Oedip - şi-mi rezerv dreptul constituţional de a NU FII lingăul tuturor curvelor identitare care-şi manufacturează peste noapte identităţi pompoase că aşa au văzut ei pe Discovery! Mă doare'n cur de toate facţiunile şi partidele, de toate şaradele identitare, de acest spectacol macabru al pretenţiilor de unicitate care sfîrşesc în superfluu, de fanfaronada defilării simulacrelor, a aparenţelor cu gestică de identitate. Nu există cauze ci doar interpretări cauzale ale aparenţelor goale, aşa cum bine ne-a spus Nietzsche (asta-i un fotbalist din Germania pentru tine, deontologul pulii ce eşti): "nu există fenomene morale, doar o interpretare morală a fenomenelor"! Aşa că mă cac pe interpretarea ta şi pe viziunea ta, şi pe apartenenţa ta la toate căcaturile de rase, vîrste, sexe, religii, etnii, orientări sexuale, statute sociale şi diformităţi genetice. Mă bate vîntu pe mine că toţi diformii şi sceleraţii, hîzii şi handicapaţii, hoţii, mincinoşii şi curvarii, perverşii şi infatuaţii şi-au tras partid şi vor recunoaştere!? Hai că-ţi mai dau o direcţie politică-etnico-religioso-sexuală: orientarea "s-o fut pe mă-ta în gură pe crucea bozgorului de tac-tu"!!! Ce zici? E ok? Pot face un partid cu chestia asta?! Din cîte ştiu majoritatea partidelor, ONG-urilor, grupărilor, etc din România au mai puţine cuvinte în statut decît ţi-am scris io aci!

Cu ce drept deontologic mă faci tu pe mine "media", băh cur pansat de Cotroceni ce eşti tu!?? MEDIA'I MĂ-TA cînd stătea pe Turzii şi-o sugea cu curu' la toţi camionagii de te-o scos pe tine un prost cu fiţe şi bale, ratat şi complexat cum eşti! Aici pe blogul ăsta, CARE NU E MEDIA!!!, io spun ce vreau, băh nea căpşună, că-i dreptul meu să spun ce vreau, şi să cred ce vreau, şi să-mi bat joc de cine vreau, şi să susţin pe cine vrea muşchiul meu... şi nu să fac ce-mi spui tu, măh nimurucule, că nu ne-am rupt noi coatele la cămeşe prin facultăţi şi biblioteci ca să-mi spui tu mie ce să spun, şi cînd să spun!

O să "vă piş în ordine alfabetică" de acum pînă la sfîrşitul lumii cu speranţa să pot să vă iau pe rînd în pulă neamu: "de la maimuţă la Pentium 8" (vorba Paraziţilor)!

MUIE AMP(ulea)!

Ecologie sau ştiinţa gunoieritului!

Cum n-am mai scris de mult aici, pentru că mă ocup tot de scris - de fapt mai mult de gîndit, că cu scrisul nu-mi prea iese - împreună cu Ana la licenţa ei despre Ospitalitate Urbană, am zis să revin totuşi cu ceva ce am resimţit ca brusc motiv de enervare. Aşadar...

Ce este ecologia?
Pesemne este o... acţiune. Io chiar credeam că este o ştiinţă... însă, as usual, I'm terribly, terribly wrong! Numele-i era predestinat să fie 1) greşit arondat, şi 2) ştiinţă. E ştiinţa, sau discursul (de la logos din greacă, adică acel -logie), despre relaţia dintre organisme şi mediu, chiar dacă eco- (derivă din oikos, care în greacă înseamnă casă, gospodărie, şi care în termenii managementului a dat economia, adică oiko-nomia, adică regula, sau regularizarea, prin management, a oikosului) nu are nicio legătură cu natura ci cu acel spaţiu pe care omul şi-l separă prin spaţiere şi arondare din, sau de, natură. Aşadar numele nu are legătură, ba chiar cred că este un antonim, al "îngrijirii naturii"! Dar să depăşim totuşi momentul nominalist şi să lăsăm lucrurile să ne spună despre ce este vorba.

Faza e că o ştiinţă e mult mai tare şi mult mai populară (a se citi populistă) atunci cînd "ia energia in spate si cheful de munca in brate si contribuie la...". Altfel e... mă rog... nu e, mai degrabă. Adică e, dar inutilă. Pentru că ştiinţa trebuie, evident, să fie utilă. (Te faci util? NU! Wow... eşti naşpa!) Utilul şi munca sunt valorile clasei muncitoare, a lu' "box popli", şi spun asta ca să vorbesc precum ăia care acuză normarea vorbind în normativ. Clasa muncitoare, în drum spre pseudo-burghezionare, nu are vreme de logos... ea e cu praxisul. Logosul, de unde şi vine ştiinţă, e degeaba. E aristocratic... e naşpa!

Deci, ce se întîmplă? Se întîmplă că există o iniţiativă de ecologizare a Parcului Feroviarilor. Super tare! Şi?

Partea bună (sort of speak) e că lumea pune botul la chestia asta, că dă bine. Sună bine. Sună că ecologizăm, iar cuvîntul ăsta e super tare. Ecologizăm! Ne umple de mîndrie cetăţenească, ne scoate din indistinct, ne face să ne simţim mîndri de noi, de micimea noastră, de nimicnicia noastră, ne auto-idealizează şi auto-idolatrizează. Ne face eroi, şi chiar dacă noi nu mergem să adunăm gunoaiele parcului ne simţim bine pentru că suntem de acord cu faza, spunem la vecinu (poate merge el, fraieru!), scriem un articol în ziarul local şi mimăm poziţia celui care-i pasă, mereu interesat şi atent la "logosul" discret şi subtil al oraşului care se sufocă de mizerii, de oameni proşti, de politicieni corupţi, de proiecte cacofonice făcute doar pentru profit, etc., etc. Ecologia nu mai este azi o ştiinţă pentru că ea e puterea mulţimii, refugiul şi defularea ei, e spaţiul în care mai e loc de o revoluţie, poate chiar decisivă, spaţiul unde vocea poate vibra şi face ecou în oameni, în "negru de oameni", ca să-l citez pe Canetti. Lipsa de eroi a făcut loc oamenilor cu iniţiativă, ONG-urilor şi activiştilor populişti, feţei umane a marilor corporaţii care fac rau cît pot şi pormă-şi cumpără bula socială (nu papală!) sponsorizînd evenimente social-ecologice dar făcîndu-şi concomitent reclamă. Masa trebuie să simtă periodic apropierea ei fizică altfel rămîne risipită în alienarea ei masmediatică. Iar o mare corporaţie vrea ca masa să-şi refacă periodic natura de subiect findcă altfel riscă să iasă din ecuaţie... şi cine vrea să piardă aderenţa la masă?!

Pe de altă parte (de fapt acuma începe chestia faină!), popularizarea unui astfel de mic act expiatoriu se face prin accentuarea mirajelor şi isteriilor de masă. "Există o nevroză generală legată de lipsa spaţiilor verzi"... unde frate? Unde dracu există? NU!!! FALŞ!!! NU EXISTĂ!!! Sau eventual există doar în capul tău, însă în realitate procentul de oameni care chiar sunt interesaţi de chestia asta începe cu 0, adică zero!!! De ce? Pentru că:
Acuzati poporul ca nu-i civilizat, pai cum cacat sa fie?!?
E deprimat cu adevarat!
Se stie: cand omu n-are ce sa puna-n farfurie
Cu siguranta-l doare fix in pula unde arunca o hartie!
Paraziţii, Dreptul la replică



Aşadar "Avem un parc părăginit, ce facem cu el!". Poate-s io prost de bubui dar sunt curios cîţi dintre voi observă ipocrizia acestei afirmaţii?! Haideţi să analizăm:
- avem un parc: adică e al nostru, chiar dacă se spune că e al statului dar statul deţine parcu de pe proprietatea CFR-ului şi-l mai băgăm şi pe Paszkany că altfel riscăm să rămînem într-un general care nu poate cataliza şi magnetiza efluxuri distructive şi urîcioase. Parcul este al cui este şi este aşa pentru că proprietarul terenului n-a dorit să facă altceva cu el, adică cu spaţiul respectiv. Însă asta e doar temporar. Deci parcul, ca şi spaţiul, nu este al "nostru". Este al "lor". Adică al lui: al Statului, sau al CFR-ului, sau a lui Paszkany, însă nu este al nostru, decît dacă noi suntem ei! Io nu sunt ei, deci nu-mi arog pretenţii de stăpînire asupra parcului. Dar şi să fie al nostru, adică să fie proprietatea cetăţenilor din Cluj, sensul acţiunii este tot viciat pentru că dacă cineva are o proprietate atunci o şi îngrijeşte. Însă o sumă de oameni, o gaşcă, şi mai bine spus o masă, nu pot deţine drepturi REALE asupra unui obiect sau asupra unui petic de pămînt, iar dacă o fac obiectul ajunge dărăpănat ca şi cînd ar fi al nimănui, pentru că atunci cînd masa are ceva în posesiune acel ceva este al nimănui. De aici ipocrizie, fariseism, prostie... însă puterea simbolică a cuiva creşte!!!
- parc părăginit: vorbim de un parc, adică de un petic de, exagerez acum, Natură! Cum pana mea poate fi natura părăginită? Natura nu este niciodată părăginită! Natura este natură şi se autoreglează aşa cum crede ea de cuvinţă. E ca şi cum ai spune, în Africa, "avem un deşert părăginit, hai să-l facem un deşert frumos, un deşert cu care să ne mîndrim, un deşert aşa cum erau deşerturile pe vremea cînd încă mai existau oameni, şi omenie, şi valori, şi respect pentru Gaia". Ei bine, hai noi să re-facem parcul! De parcă noi l-am făcut... in the first place! NU! NU NOI L-AM FĂCUT! Iar un parc nu poate să fie părăginit, decît în capul prost al celor care cred că pot ei să fie mai grozavi ca natura... şi mai deştepţi. Ei ştiu cum e mai bine să fie natura. Ei ştiu ce-i lipseşte, ei ştiu de ce are nevoie parcul, ei sunt nişte ecologişti, adică, hai s-o spunem pe aia dreaptă!, nişte gunoieri! La noi ecologiştii sunt gunoieri, adică adună gunoaie. Ecologia este ştiinţa prin care inducem poporului psihoze, de masă, şi-i constrîngem să adune gunoaie. Ăla nu e parc fraţilor, e o mică Groapa Glina! Iar io nu mă simt şi nici nu vreau să fiu gunoier pe tarlaua lu' Paszkany... numa aşa că n-are el chef să-şi facă curat în curte!
- ce facem cu el: aici, retorul nostru de ziar, a pus punctul pe "i"! Situaţia e simplă şi clară! Momentan parcul este o zonă în care natura, prin procesele ei complexe şi îndelungate, îşi reintră în drepturi! Asta, noi, opinia publică responsabilă, nu putem îngădui, ergo, trebe să facem ceva, mai ales că fiind al statului (aşa vrem să credem!), considerăm că parcul e al nostru. Parcul, aşadar, trebuie curăţat de mizerii. Apoi trebuie delimitat ca spaţiu şi semnalizat ca parc. Apoi trebuie amenajat pentru uzul populaţiei: instalate, sau refăcute, bănci, amplasate coşuri de gunoi, puncte de deservire a populaţiei, toalete ecologice, trebuie marcate prin betonare, dăluire, sau alte metode, zonele de pietoni, trebuie făcute piste pentru biciclişti, zone retrase pentru homosexuali şi pedofili, trebuie îmbogăţită flora prin aducerea unor specii noi sau deja existente de plante, trebuie îngrădită şi semnalată, adică bine semnalizată, "zona verde" de "zona pietonală", trebuie instalate puncte de pază şi angajaţi un număr, care urmează să fie stabilit ştiinţific, de jandarmi care să patruleze în zonă şi să asigure "liniştea" parcului, sau să sancţioneze pe cei care, conştient sau nu, aduc daune trecătorilor sau "patrimoniului verde", trebuie stabilite tipurile de infracţiuni şi pedeapsa lor, trebuie atenţionată populaţia că de acum Parcul Feroviarilor intră în regimul "normal" de parc urban şi trebuie introdus în circuitul de evenimente cu caracter ecologic, şi nu numai, al oraşului.
Nu-i aşa că-i fain?! SUPER TARE!!!
Ideea noastră e simplă: ecologizarea implică adunarea gunoiului, băgatul lui în - atenţie!!! - pungi de plastic şi mutat în altă parte. Zona, odată "decontaminată", este muzeificată prin umanizarea naturii. Parcul este un muzeu, artificial, de Natură în aer liber. Urmează însemne cu "Nu călcaţi iarba" şi plăcuţe cu numele, "uman", al speciilor existente. Precum puşcăriaşii, natura-şi poartă eticheta cu numele la gît şi este plimbată prin faţa admiratorilor umani. Natura devine dresată, devine ascultătoare şi în slujba omenirii. Ne mîndrim apoi cu realizarea nostră şi dormim mai bine noaptea. Asta înseamnă parcul în concepţia noastră!

Asta înseamnă să ecologizăm o zonă... noi oamenii! Asta facem! Luăm o parte din natură pe care anterior am deturnat-o şi am folosit-o într-un scop oarecare... de obicei poluant dar cu profit. Apoi o umanizăm şi forţăm natura să intre în nomosul nostru, în regula noastră, în oraş. O forţăm să vină la oraş, iar dacă vine atunci trebuie să se supună regulilor unui oraş.

Ştiţi cine vroia cu orice preţ controlul naturii? COMUNIŞTII!!! Ştiţi cine lucrează cu masa ca subiect şi-şi impune controlul prin inducerea sentimentului subiectivităţii de masă? FASCIŞTII!!! Radicalism de stînga sau radicalism de dreapta? Nu mai contează... sunt la fel azi!

A transmis pentru dumneavoastră din Parcul Feroviarilor Anti-ecologul special: Oedip!
La revedere!!!

Rezistenţa la stupoare

[discuţie în marginea emisiunii lui Horia-Roman Patapievici "Înapoi la argument" din data de 26.02.2009]

Suntem în situaţia unei "postmoderne lipse de entuziasm", cum spunea un binecunoscut filosof actual. Ne retragem trişti pentru că nu mai putem fi originali. Dacă e să citim prea mult o să gîndim tot mai puţin, iar dacă vrem să spunem ceva, tradiţia, trecutul, istoria, şi mai ales bunica a epuizat posibilităţile de a ne mai manifesta dezgustul pentru real şi ne-a blestemat la o perpetuă folosire a citatului. "Totul e can-can" l-a rostit anterior Liza Minelli sub forma "viaţa e un cabaret" şi anterior ei Adorno sub forma "întregul este falsul". Cu toată seriozitatea sunt constrîns să recunosc că e imposibil să mai luăm ceva în serios, că e imposibil să mai învăţăm din gresală (considerînd că s-a putut vreo data), că e imposibil să mai aşternem ceva nou în lume. Reformulăm glume în probleme şi le luăm, serios, în glumă... cam asta mai este sarcina filosofiei. Mă gîndeam la asta cînd l-am auzit pe Alex spunîndu-i lui Patapievici la emisiunea acestuia "Înapoi la argument" că între Principiul cerului (reeditat la Humanitas) şi recenta Bună dimineaţa, filosofie! nu există nicio legătură. Cum de suntem capabili de o aşa schizofrenie nu ştiu însă e clar că răspunsul "şi pe tine te hrăneşte Aristotel.. hîhîhîhîhî" la teza "investiţia în cultură este infinită", şi asta din gura şefului ICR, nu e de natură nici să mă liniştească şi nici să mă facă optimist cu privire la cultura şi spiritul "aleşilor noştri culturali".

Cred că, pînă la urmă, este o criză de încredere... însă sunt nevoit, again, să admit că şi ăsta e un clişeu iar cuvintele "criză" şi "încredere" nu exprimă ce vreau să exprim dată fiind recenta lor uzanţă. Însă şi eu mă exprim eufemistic... pentru că nu e criză ci lipsă. Adică... "nu e dom'le şi basta!"

"Nu mi-e clar dacă este o problemă a punerii Universităţii sau o problemă a educaţiei la nivelul pieţei, adică a principiului cererii şi ofertei, sau este o problemă a unei voinţe de alt tip, a voinţei unui comanditar care are o anumită concepţie despre cum trebuie să arate cultura şi o impune prin intermediul faptului că el controlează, distribuie banii" - H-. R. Patapievici

Pentru cei care au luat ceaţă la auzul acestei fraze alambicate şi, evident, goală de conţinut şi esenţă permiteţi-mi să fac puţină lumină: distinsul preşedinte al ICR, şi premiat intelectual român, nu înţelege dacă situaţia execrabilă în care cultura, la noi, există, se întîmplă, şi tinde să fie pe viitor se datorează faptului că a) se cumpără şi se vinde (de fapt că nu există, după cum voi încerca să arăt mai jos) sau faptului că b) se vinde şi se cumpără, adică e pe bani!

Fidel unui neoconservatorism cultural H.-R. Patapievici pune mereu problema - cînd reuşeşte s-o înţeleagă - în termeni liberal-pragmatici de tip Fordist! Departe de înţelegerea problemei Patapievici ne arată cum că administrarea unei probleme înseamnă, în termeni postmoderini, rezolvarea şi soluţia sa. Metoda lui e simplă şi criteriile evidente: nu ştiu ce se întîmplă dar dacă mut problema în termeni economici ne aflam pe un teren neutru în care e posibil ca eu să ma simt mai bine şi mai comod decît interlocutorul meu. Alex concede, din păcate, unui compromis de atitudine şi nu rosteşte cuvintele ce trebuie rostite. Dintru început Alex e conştient că dacă-i spune omului că e bou, cum am facut-o eu de faţă cu el la "simpozionul de la Bistriţa", riscă să primească aceleaşi replici care se reduc la formule gen "acesta nu este un limbaj cu care să poţi clădi ceva, să poţi merge înainte". Pentru Patapievici lipsa unui criteriu valoric de clasificare a cunoaşterii este o eroare logică de vreme ce cultura se mişcă la nivelul pieţei, care evident n-are nevoie de criterii altele decît cele deja stabilite şi anume utilul. Intelectualul fals, generaţiile inculte nu sunt un "va să fie" ci un "este deja" continuu din moment ce intelectualul este un manipulator de citate şi un memory-stick de lecturi într-un spaţiu impropriu activităţii sale dar care-l adăposteşte pe perioada comodatului său cultural. Dacă cultura se mişcă în spaţiul pieţei este normal să apară carieristul cultural, CEO-ul cultural, bannerul cultural, PIB-ul cultural şi multe astfel de obiecte cunatificabile doar într-un astfel de mediu... rezultatul e ăla despre care nu se spune în cărţile de economie ale liceenilor: FLAIMENTUL cultural!

Ei bine soluţia a) este simplă: nu există piaţă! Piaţa este un alt termen pentru lipsă. Piaţă de idei egal lipsă de idei. Undeva Alex scăpase, cu siguranţă neintenţionat, cuvîntul "pasiune". Cînd filosofia se face din pasiune, din pasiunea pentru gîndire, din pasiunea pentru problematică culturală, din pasiunea pentru controversă, dezbatere şi luptă de argumente este o impietate să rosteşti cuvîntul piaţă! Piaţa actuală este la celalalt capăt al universului faţă de agora greacă şi e imposibil de crezut că Platon sau Socrate mai stăteau în piaţă dacă s-ar fi pus măcar problema ca Ideea să fie obiect tranzacţionabil contra unei mine de aur.

Mai are rost să argumentez că "o judecată bine construită este o judecată de comparaţie" (H-.R. P.) nu se poate veci pururi amin înţelege cu "cauza deţine proprietatea efectelor ei într-o mai mare măsură" (A.B.)? Prima este tributară citatului iar cealaltă este antagonică unei evaluari economice a oricărui act de cultură întemeiat şi autentic însă exprimă exact ce se petrece cînd cultura devine inautentică şi este "cerută" şi apoi "vîndută" de un şef de aprozar! Dacă Aristotel sau Platon ne-ar fi dat cultura pe factură ştiam pînă acum!

Soluţia b) este deja clară iar Patapievici nu poate ieşi de sub imperiul magnaţilor culturii şi a impresiei proaste că poţi subvenţiona cultura, că poţi face cultură cu, sau doar cînd ai, bani. Este inimaginabil efortul pe care-l face să pară pasional punîndu-şi în acelaşi timp pasiunea între paranteze. Ca analist politic, cum era şi se auto-intitula nu demult, Patapievici este hotărît să facă abstracţie de orice este, existenţial vorbind, autentic şi credibil. El ne arată angajamentul dar nu pasiunea, interesul nu stupoarea. Poporul e bou, e incult şi duhneşte de la o poştă iar aleşii lor culturali sunt exact ca ei. Vocea lor exprimă monosilabic un set predefinit de foneme care definesc la fiecare uz limitele tot mai absurde ale politically correctness-ului. Să ne mai mirăm că mult-admiratul Obama a citit discursul omologului său canadian fără să-şi dea seama că nu-i discursul său?! Mai este un astfel de om credibil?!

Domnule Horia-Roman Patapievici, Înapoi la stupoare!!!

"Sistemul", cică, te pune la perete!

Ce perete bre?

Ei bine, pentru cei care au citit de-a lungul timpului blogul ăsta şi printre rânduri (sau au mai şi priceput ceva printre lălăielile mele), pentru aceştia deci: "SISTEMUL E TOTUL!"

Nu e nimic mai ilar pentru mine decât să văd oameni prinşi în lupta anti-sistemică, dizidenţii erei lui homo consumericus (mari consumerişti ei înşişi), eroii metafizici ai unei lumi imanente al cărei început al sfârşitului stă să, chiar, se termine, campionii romantici ai unui cotidian pentru care Amo e doar încă o marcă nashpa de săpun. Toţi aceştia sunt incapabili să-şi citească destinul în fenomenalitate (adică în fenomen, în ce apare) şi se retrag escamotându-şi partea nevăzută sperând şi urzind răzbunări nebănuite dar de a căror vertij se poate mira doar linguriţa în ceaşca de cafea. Cum adică "e totul"? Eşti nebun?! Şi libertatea noastră...?!

Răspunsul e simplu: libertatea voastră nu este, per se, libertate! Nici a mea, for that matter. A nici unuia dintre noi! Libertatea noastră, cum le place neoliberalilor să spună, se termină unde începe libertatea celulilalt. Ăsta e un fel de model atomist aplicat libertăţii. Fiecare este un atom, o particulă printre alte particule, şi nu se poate întinde dincolo de marginile-i "mărginite" de marginile celeilalte particule, vecine. Cum se poate ca ceva liber să fie, totuşi, limitat doar ei ştiu... ceilalţi înţeleg că libertatea şi impunerea discursului despre libertate este un alte semn al puterii, al dominaţiei. Însă modelul ăsta, pe mine măcar, mă duce cu gândul la container: cine cuprinde toate aceste particule, cine cuprinde, aşadar, libertăţile noastre individuale care-şi văd limita decum apare vecinu' la orizont. Cine ţine în palmă acest surogat discursiv de libertate? SISTEMUL! De aia zic io că el e totul... şi de aia şi este.

Pentru că indiferent de ce parte a (presupusei) "baricade" crezi că te situezi bătălia e de formă iar locul în care ea se poartă e împânzit cu reclame la lenjerie intimă, colcăie de MacDonnald's-uri şi zbârnăie de unde radio, TV şi de hotspot-uri. Pulse ne-au lăsat să credem că sunt zone în care fantomele sugătoare de suflete ale Orange-ului nu ajung însă au uitat să spună că Zapp-u' ştie ce GSM-ul "regular" nu poate şi ne trezim cu el şi-n curu' mâne-ni de ne-am mai putea duce. Şi ce-i şi mai fain este că tocmai ăştia mici şi revoluţionari sunt cei care recunosc că nu pot funcţiona "regular" fără cafeaua de dimineaţă la Starbucks, sau la exepresorul de la Caffe River, fără laptop-ul Vaio, sau celularul iPhone, sau organizerul Blackberry, clientul de mail de la Mozilla sau Microsoft, fără urban, fără merţan, şi fără doza de bere, fără ceas, fără haine şi pasta de dinţi Blend-a-Med, fără Pizza Gente, fără Iulius Mall şi Diesel... adică la tot ce face ca lumea de azi să fie unde este şi să se numească cum se numeşte... plus că să aibă valorile pe care le are! Oare oamenii ăştia nu se simt, puţin spus şi de departe, anacronici şi schizofreni când îi dau 'nainte cu polologhia anti-sistemică în timp ce-şi rulează cu grijă firul alb al căşrilor în jurul iPod-ului şi-şi întind emfatic celularele pe tejghia în berărie... plus că mai scot şi laptop-ul să-şi verifice traficul la blog la wireless-ul birtului iar casca blutooth le atârnă în ureche? Io unu' m-aş simţi!

Deci dragii moşului hai s-o lăsăm mai moale că nu-i loc de bătut câmpii... mă aberez io destul şi pentru voi. Sistemul este aşa de mare şi bogat încât cuprinde orice antagonsim posibil... chiar şi cel încă inexistent!

Vidi, vici, vindi

Mda... nu se scrie "vindi" ci exigo dar "vindi" e mai în logica "sonoră" a frazei.

Aşadar, glumă, glumă da-i zic!
Nu m-am văzut cu R.A.... încă. Însă "colaborăm" de destulă vreme. Şi-l consider "apropiat", "amic"... "prieten" cred că e deja cam mult... însă ştiu că e băiat deştept (tocmai de aia-mi permit să-i şi zic chestia asta!) şi dacă era din Cluj, sau eu din Bucureşti, posibil să fi fost mai "legati" unul de altul... pentru că-mi place cum se exprimă în "producţiile" sale. Însă de la o vreme a început s-o dea-n diverse! Este sarcina scriitorului sau poetului român aceea de a vinde tot ce atinge? Ce-i cu atingerea asta Midasiană pe care ne-o propune recent-publicatul-viitor-scriitor-al-anului?! Ce deosebire mai este între cei ca el şi cei care consideră că totul pe lumea asta poartă cod de bare?!

Deci, personal acuma (şi cu accent de Bucale): Ce-ai frate?! RoCultura ai vândut-o, blogu Soni l-ai dat, drepturi de autori ai dat, bloguri cu kilele ai schimbat... zi-mi, frate, cât ceri pe laptopu ala cu Soni şi noile tale romane pe el... că-l iau io?! Şi încă o chestie man, cine pana mea NU e în stare să vândă personaje?! Toţi vindem personaje... trebe numa să găsim prostu care să le cumpere (în condiţiile în care daca-i scos nasu pe fereastră deja ai dat de personaje). Preferam să aud că cumperi personaje, că colecţionezi personaje, că vrei să le ai tu pe toate (cu sau fără drepturi de autor) pentru ca să ai ce combina de acum până la pensie prin romane.

În rest sănătos... pe care sănătate ţi-o doresc şi tie!

Schimb de cărţi

Prin amabilitatea bunei mele prietene L. am aflat despre întâlnirea de sâmbătă a grupului "Schimb de cărţi" la Cluj. Cică se adună de 1 an... io n-am ştiut! Şi nici nu m-am stresat să caut! Copii ăştia se întîlnesc în ultima duminică din fiecare lună în locaţii gen Le General şi care sunt anunţate anterior pe situ lor.

Am întâlnit câteva domnişoare draguţe şi amabile care ne-au ţinut companie câteva ore şi nu ne-au lăsat stingheri şi nesocializaţi prin decor... decorul de la Le General adică... şi asta pentru că nu era niciun cunoscut p'acolo şi, şi mai naşpa, niciun bloger (mai cunoscut!). Posibil că blogării nu citesc... ei ştiu!

Totuşi, care-i faza cu schimbul de cărţi?! Cred că deja fenomenul e cunoscut şi nu mă mai repet cu explicaţii. Însă mă întreb dacă un astfel de spaţiu ţine de cultură, sau de nevoia de cultură... sau măcar de promovarea culturii. De cultură nu ţine, pentru că nu cred că au fost, sunt, sau vor fi acte culturale spontane şi autentice în astfel de ocazii. Că nu se poate. Cu tristeţe mă declar observatorul dispariţiei interesului cultural. Lumea vine aci, în mare, să mai schimbe o vorbă pe cu totul alte subiecte. Evident că se poartă mici discuţii, ocazionale, despre câte un titlu... dar total excentric cu o discuţie serioasă pe temă. Apoi nu sunt prezenţi cei care se implică în cultură deşi e greu să decodezi public un mesaj cultural pe care, dacă n-ai produs o operă programatică, este cam greu să-l şti chiar tu. La Cluj, cică, de luna viitoare, vor veni scriitori să ne vorbească puţin despre scrierile lor. Întrebarea mea continuă să fie: există = între cultură şi literatură?

Nevoia de cultură este un concept extrem de vag. Pot să am nevoie de socializare la nivelul la care cred că se întâmplă asta într-un grup precum cel de la Schimb de cărţi pentru că mai există acel vag trend burghez cum că, mai ales, o femeie trebuie să ştie ceva carte, să citească, să scrie, să picteze să etc... pen'că altceva, săraca, ş'aşa nu poate face! Şi iată că 90% din participanţii de duminică au fost... exact! Apoi nevoia de cultură este o modă (nu doar că dă bine la zestre şi la CV-ul măritişului să arunci câteva participări la astfel de evenimente şi un noian de titluri pe care le-ai parcurs "la tinereţe"). E o modă a ne-modei. Este antimoda ca modă. Când pactizăm cu anti-maneliştii sunt mari şanse să mergem în Le General la Schimb de cărţi... însă-i citim pe Darius şi Pery (sper să nu vă suparaţi ;) prea tare băieţi! E lucru bun... aveţi "fane" în comunitatea Schimb de cărţi... dar presupun că ştiaţi deja)! Şi chiar mă miram, Pery, că tu n-ai fost p'acolo... sau erai cu BEST-u'n deplasare?! În fine, ideea e că nevoia de cultură n-am citit-o pe feţele celor de acolo... and I don't mean that in a bad way (sensul aici)!

Promovarea culturii e cel mai aproape reper pe care-l pot gândi. Şi cred că ăsta este şi scopul întâlnirilor respective. Nu se promovează cultura însă se vrea promovarea ei. Se ajută prin acest schimb, să-i spun troc?!, de cărţi. Nu e o jignire... pentru că poţi lua cărţi de la bibliotecă, de la librărie, de la anticariat. Dacă le iei de la vecina de jos e troc şi nu vrei neapărat să citeşti cartea ci... "cine ştie... poate pică ceva"! La fel aici... te mai întâlneşti cu amicii, mai schimbi o vorbă, mai faci o glumă, mai bei un suc... şi în principiu cam trec dupamiezele de duminică în care erai cam singurel şi plictisit. Cartea e un pretext "elevat" şi nu neapărat un scop în sine pentru că la ce ajută lectura dacă nu-ţi poţi pune tezele deduse din ea la testul conversaţiei?! Să aduc argumentul că Joaca preferată şi Uşa interzisă sunt mult mai gustate decât Frumoşii învinşi iar Jeg e notoriu (ceea ce oricum ştim) însă nimeni n-a auzit de Adrian?!

Una peste alta extind invitaţia celor două Oane (Uana şi Wana) organizatoare de a participa pe viitor la astfel de momente: mai beţi un suc, mai schimbaţi o vorbă, mai trece vremea... poate chiar găsiţi o carte pe care o doreaţi... iar la rigoare, cine ştie, poate pică ceva!

Orez cu carne de pui

Să începem deci anul cu o reţetă... că oricum n-am mai postat de multă vreme chestii p'aci.

Reţeta e o improvizaţie pentru că ce mi-am propus nu am reuşit... adică n-am găsit ingrediente. Am primit câteva sugestii şi de la super-maestru bucătar şef Crivăţu şi rezultatul este în poză.

Ingrediente:
Carne de pui, piept, felii foarte subţiri. O ceapă mică răzălită de Micuţa, un morcov, mai mic şi el trecut tot prin răzătoare, şi un ardei roşu tăiat foarte, foarte subţire. Orez Unchiu Benis, de ăla în punguliţe de 125 g care se fierb 20 de minute. Vroiam să adaug sos de soia şi puţin amidon dar n-am găsit aşa că am cumpărat o punguţă cu soia d'aia grăunţe.

Cum am procedat:
Am pus feliile foarte subţiri de pui la fript într-un strop de ulei. Am călit ceapa, foarte foarte bine, că mie nici măcar nu-mi place ceapa! Apoi am adăugat morcovul şi ardeiul şi am continuat prăjirea până s-au schimnat la culoare... maronii. Am adăugat apa pe care o lasase carnea de pui la dezgheţat şi am lăsat să scadă... oricum nu era foarte multă. Am pus puţin piper şi puţină sare. Am fiert grăunţele de soia 20 de minute, le-am strecurat şi zama respectivă am pus-o peste maglavaisu' cu morcov şi ardei şi l-am lăast să fiarbă, nu prea tare, până a scăzut apa. Cam la mijlocul perioadei am pus carnea prăjită în fiertura respectivă şi am tot amestecat. Am pus nişte boia la sfârşit dar nu mult şi am tot amestecat.

Dacă aveam, în loc de zamă de pe soia grăunţe puneam sos de soia şi eventual o linguriţă de amidon. Iar Crivăţ zice că puteam pune Curri... sau ceva de genu... io nici nu ştiam ce-i ala.

Cam asta e filosofia... nu-i mare lucru dar are gust destul de bun. Am folosit un vin demisec alb, Riesling Italian Premiat (asta scria pe sticlă). Io nu prea mă dau în vânt după vinuri, şi cu atât mai puţin albe, dar la carnea albă mere vin alb... sau cel puţin în majoritatea cazurilor... plus că aşa se zice... nu's expert io în d'astea. Tot de la Crivăţ am primit şi un link (aici) în care mi-a spus că pot înlocui carnea de peşte cu carne de pui.

Place branding sau mic ghid de tatuare globală

(discuţie în marginea articolului Place Branding: the state of the art, Peter van Ham, 2008)

Motto:
„Timpul s-a scurs pentru aceasta prezentare,
La final trebuie sa precizăm ca România e o ţară în Africa
Noi trăim în găuri insalubre sub pământ,
Suntem canibali
Vânăm şobolani cu arcu'
N'avem maşini, că ne deplasăm prin copaci vopsiţi în galben,
Şi toate construcţiile care le puteţi admira
Dacă alegeţi să faceţi o excursie pe aceste meleaguri,
Sunt construite de o civilizaţie superioară,
Cu care noi nu avem nici o legătură.
VĂ MULTUMIM!!!”

Place branding este ultima găselniţă în materie de globalizare şi consumism. Ceva nu părea la locul lui în toată povestea asta cu globalizarea iar minţile strălucite ale umanităţii academice s-au scremut iar rezultatul este unul fascinant. E deja absurd să te mai întrebi ce a fost prima dată într-o lume în care self-conscious este cuvînt magic; acum totul se întoarce asupra puctului de plecare şi nimic nu scapă de dialectica circulară a self-auto-feedback-ului. Însă trebuia găsit şi un nou aparat conceptual sub care să mimăm valori şi etici şi care să nu depăşască limitele unei globale şarade. Aşadar, ce este place branding-ul? Este ceva nou! Noul este, mai nou, cu mult mai mult decât Viagra pentru sex sau ciocolata şi lumânările parfumate pentru o seară romantică. „New is the new balck!”, ca să parafrazez un clişeu al culturii pop vestimentare. O să încep cu câteva delimitări terminologice pentru a încerca, mai apoi, o abordare a fenomenului ce pare înrudit cu ştanţarea iniţialelor fermei pe curul vacii.

Conceptologie

Ei bine, când vorbim despre nou lăsăm parcă suspentată tocmai cauza acestuia. Pare ciudat să te întrebi cum şi de ce apare noul însă nu mai suntem în vremea în care noul apărea sub o puterea metafizică ce ne depăşea şi ţinea de un implacabil şi inexplicabil al voinţelor divine. Noul apare sub o putere foarte mundană, imanentă, şi descoperirea fundamentală este că, într-un fel, nou era deja acolo... doar că noi nu ne-am uitat. Cred că această întrebare şi-au pus-o cei care au început să lucreze în domeniul, nou şi el, al place branding-ului: unde se uită lumea, şi cum putem face să se uite unde vrem noi?! Dacă mergeai liniştit acum 100 de ani călare prin Texas şi vedeai o vacă automat ochii-ţi zburau spre „coada” vacii unde te aşteptai să vezi iniţialele cuiva. O vacă nu umblă niciodată singură, şi este totdeauna a cuiva! Iar dacă vedeai „JR” ştiai că a jucat în Dallas. Însă lucrurile nu mai stau aşa, iar asta, pentru că vacile au prins conştiinţă şi vor să fie mulse. Nu toate vacile se nasc Coca-Cola, Intel sau, iată, mov ca Milka însă toate vor egalitate „nu doar pentru căţei”! Asta înseamnă că e nevoie de patronajul unor JR wanna-be iar statutul acesta este dificil de obţinut.

Place branding este o metodă politică de evidenţiere a unui produs. La nivel global şi politic prin produs desemnăm zone, ţări şi oraşe pentru că şi ele au ceva de oferit iar lumea întreagă trebuie, pe lângă faptul că vrea, să le consume! Este vorba aici de iniţierea unei imagini care depăşeşte un logo (steag), o istorie sau o funcţie, un rol sau o poziţie în balanţa puterii globale. Se propagă cumva ideea că nu mai este suficientă măciuca, Biblia şi bomba nucleară. E musai să aducem altceva iar obiectivul „lor” este ca noi să participăm voluntar şi entuziaşti în acest joc de oglinzi şi beculeţe. Dacă expresia sună a ştanţare pe curul vacii ceea ce ea ascunde nu este sub nicio formă rizibil. Brand-ul este promisiunea unei valori. Şi e important de ştiut că această valoare nu e neapărat una cu caracter ontologic iar multe se constituie din mers. În această promisiune intră produse, servicii şi diverse alte lucruri care pot constitui o identitate de acest tip. Indentitatea doar propune o apropiere de contextul istoric şi conceptual local însă nu o susţine cu toate forţele. Ce sens mai poate avea localul şi valorile lui într-o eră a globalizării? Şi cum poate cineva gândi atracţia consumistă fără brand-uri deja impuse pe piaţă şi fără valorile consumiste deja larg acceptate? Este clar că, indiferent de nivel, ele trebuie să se regăsească specific în orice încercare nouă de branding.

Identitatea, alt concept al globalizării şi place branding-ului, este total diferită de ceea ce ne-am aştepta. Identitatea este un melanj de produse locale prezentate într-o manieră globală şi de produse globale prezentate în aceaşi manieră. Totul ţine de natura consumului şi nu de esenţa unui concept local. De aceea place branding-ul este o reafirmare şi reaplicare a strategiilor şi metodelor dezvoltate în secotrul comercial la o altă gamă de produse care sunt ţări, zone, oraşe. Nu doar Pepsi concurează cu Coca-Cola ci şi Clujul cu Pamplona, iar dacă lumea alege să meargă în Pamplona este pentru că, vorba specialiştilor, Clujul este "off the radar"! Adică el nu este cunoscut, nu este vizibil... cîtă oftalmologie dom'ne!

Să nu trivializăm conceptul asemănîndu-l reclamei. Place branding-ul este mai mult decît reclamă pentru că el ţine de o gîndire şi abordare practică şi activă pe lângă natura sa de „decision making tool”. Ca aparat şi context de decizie place branding-ul trebuie indus „jucătorilor” locali. Aceşti jucători sunt cei care au puterea să schimbe prin decizie şi influenţă faţa unui loc adică tocmai cei care sunt interesaţi financiar, evident, de „bunăstarea” locului respectiv. Astfel migrăm spre zona unui alt concept ataşat umbrelei place branding: puterea. Lăsată la urmă ea se regăseşte ca motor şi ca motiv al oricărui place branding dictând o dialectică Adleriană într-un framework Freudian: cine are barnd-ul mai mare şi mai tare? Răspunsul la această întrebare ni-l dau chiar cei cu brandul mare şi tare a căror acţiuni devin, într-o sinergică ostentaţie, ON BRAND-ul praxisului şi OFF BRANDUL concurenţei. Deciziile on brand, adică în traducere liberă „cu vînă”, sunt cele care induc şi întăresc un brand local la nivel global. Off brandul este coşmarul oricărui manager de multinaţională şi iluzia oricărui anti-corporatist care se respectă.

Ce se vrea de la o astfel de inginerie? În primul rând experienţa directă şi indirectă a cunsumerului cu „place”-ul din care pot rezulta doar avantaje economice pentru cei care asigură puterea locală. Pentru consumer utilul revine doar în social şi se prezintă ca brand al statutului real sau râvnit şi asta în funcţie de erortul de branding al celor care i-au putut da iluzia că el singur şi-a ales concediul în Malaiesia. Apoi este importantă recomandarea, sau de la cine vine ea. Dacă Milka spune că degustători de ciocolată ca în România nu există nicăieri în lume Vadim Tudor o să-şi cumpere o Milka făcută la Braşov de Jacobs-Suchard fără second-thoughts şi subtile rezerve naţionaliste şi asta în contextul în care celelalte rafturi vor fi deja pline de alte nume sonore ale dulcegăriei mondiale. Apoi sunt evenimentele, faptele şi întâmplările, povestea aşadar, pentru că astăzi câştigă cel care are cea mai bună poveste, celor întîmplate undeva. Aici intră place(stock)holder-şii care prin decizii on branding propun evenimente cu brandul comun iar asta pentru că într-o bună politică post-Westphalian-ă place-holder-şii sunt într-un parteneriat de egali mânaţi de înalte sentimente democratice şi umanitare. Dăăăhhh!

Mesaj pentru Europa

„Nu suntem ciori, nu stăm în corturi,
Facem eforturi, să ne elevăm
Şi nu cântăm pe strazi în Viena la acordeon
Noi nu cerşim cu handicapu' la vedere să facem avere
Şi nu ghicim viitoru-n palmă în dughene mizere
Noi nu purtam fuste-nflorate şi nu furam din buzunare
Nu emigram în Suedia cu 7 copii să ne daţi ajutoare
Daţi vina pe noi din Berlin în Pamplona
(...) n'o sa gasiti un roman în rulote la Roma”

Dincolo de brandologia negativă a Paraziţilor (pentru că dacă reclamă negativă nu există branding negativ este... şi încă cum!) Romînia intră şi ea într-un program mai larg de branding prin care UE încearcă să se afirme pe piaţa „jucătorilor” mondiali. Efortul său este răsplătit local dar contextul face ca situaţia globală să se întoarcă în favoarea Europei. Nu doar că America încă mai are ceva complexe în faţa noastră dar deciziile ei off branding post-9/11 sporesc încet şi sigur valoarea de piaţă a bătrânului nostru continent. Aprecierea monedei euro se datorează deprecierii dolarului. Firmele americane propun produse specifice pentru pieţele europene şi-şi mută (cu căţel şi purcel) tentaculele multinaţionale în zona noastră. Parisul rămîne visul unui american mediu în materie de călătorie cu toate clonele Disneyului. Şi mai mult decît atît Europa are iniţiative de negative branding a celorlalţi jucători mondiali, cu precădere statele musulmane, care se află în brand war cu America. Gălbejiţii sunt şi ei „d’ai noştrii” din moment ce idealul de loisir la domiciliu rămîne o formă de Fang Shui atît în Europa cît şi în America. Iar Rusia aproape că nu mai contează pentru că oricum, de cînd cu Chelsea, ea poate doar urma interesul Euro-american fără vreo influenţă asupra recentei sistări a gazelor naturale înspre Romania.

2009, Cluj-branding

Să revin totuşi la localul nostru cel mai apropiat: Clujul. 2009 a adus un interimat maghiar la scaunul de edil şi promisiunea unei reveniri naţionaliste de cînd Funar, rămas fără diurnă, se screme să-şi găsească un job. Arhitectul branding-ului de lumea a 3-a a Clujului pentru Nokia, Marius Nicoară, vrea să ajungă primar şi să aprobe pe lîngă tunul Nokia, poate, şi tunul cernobîlistic al unei noi staţii atomice de mare capacitate ce e posibil să se construiască în zonă... asta în condiţiile în care aeroportul din Cluj încă mai aşteaptă ca miticii să-şi pună ştanţa pe ţidulele care dau verde sistemului de ghidare luminoasă insatalat de ceva vreme pe piste. Cine oare trebe să conducă Clujul spre viitoarea lui imagine de oraş cancerigen în care inflaţia de locuinţe concurează cu ea însăşi cînd e vorba de preţuri, spaţiile centrale şi istorice se alocă pentru parking-uri unor investitori străini de vreme ce investitorii clujeni dau ges brandingului pozitiv al Africii şi investesc acolo, cartierele de lux nu au căldură, sistemul bancar e „îngheţat” iar piaţa auto în cădere liberă însă ne tragem hotel de 5 stele, branded Hilton, în centrul Cluj ca să facem sens contractului Tarom cu deputaţii pentru cursele interne şi afluxului de stilişti ce vin să vadă noul Maitresse Maison, magazinul unde te îmbraci româneşte la fiţă şi preţuri de Paris dar care, nu-i aşa, ne oferă iluzia unei identităţi naţionale. Iar dacă aceste fapte sunt de natură să ne lase, uşor spus, într-o crampă mentală se pare că Cluj-branding-ul merge bine din moment ce primarul de Monaco vine la Balul Operei din Cluj iar UBB afirmă că v-a şterge urma facultăţilor nerentabile în nestăvilita ei cursă spre eficientizare şi loc în top 500. Ultimul duşman al Universităţii lui Marga este însăşi cultura căreia maestrus logicus i-a declarat război. Dacă Cernobîlul o să se repete la Cluj, UBB v-a fi singura firmă cu acţiuni ne-majoritare, pentru că sunt doar al seniorului Marga, ce o să raporteze profit la UE! Şi asta nu doar din cauză că BCU este un fel de mall al ţăranilor din zona care dau cu glet pe ouă sau pentru că profesorii de la litere nu-şi iau banii care stînd în bancă produc profit pentru managerul vizionar!

Aşadar, cui ne adresăm? Cine e cel mai în măsură să beneficieze de Cluj-branding-ul viitoarei metropole? Pentru început... chinezii, pentru că UBB v-a începe o serie de cursuri pentru doritorii de foneme alambicate (concomitent cu aducerea Institutului Confucius la Cluj ce a urmat, evident, vizitei la Beijing a magistralului) dar care au conştiinţa că doar pentru China noi mai putem prezenta vreo importanţă după ce Nokia pare să fie pe ducă iar Bechtel face autostrada Transilvania mai încet decît pot eu sta jos. Apoi colindătorilor pentru că de o lună încoace tot Clujul sună a jingle bells din subsoluri pînă’n catedrale. Am avut chiar „ceteraşi de la Paris şi Viena” pentru că Samantha Fox n-a vrut să înveţe „Mă sui în dealul Clujului”... talalala!

Personal consider că suntem o varză de branding... şi nu orice fel de varză ci chiar Varză a la Cluj branding!